“Walking gets so boring when you learn how to fly”
~ Find me on Facebook & in concerts ~ NAVI
“Walking gets so boring when you learn how to fly”
~ Find me on Facebook & in concerts ~ NAVI
Dacă mă uit în urmă la ultimele 12 luni, nu văd doar ezitările, pauzele şi momentele triste. Am trăit mai mult, am visat cu ochii deschişi şi-am alergat după vise, am căzut şi m-am ridicat, mi-am redefinit principii, depăşit limite şi, cel mai important, am compus mai mult ca niciodată. Mi-am dat răgaz să mă şlefuiesc pe dinăuntru, să-mi testez limitele şi să cad la pace cu mine.
De câteva luni, îmi pregătesc proiectul solo alături de o echipă mică, dar extraordinară, lucrez cu oameni dragi şi producători cu nesfârşit de mult har… Iar pentru momentul în care voi păşi din nou pe scenă, şi care e cu fiecare zi mai aproape, vreau ca schimbările pe care le simt pe dinăuntru să se răsfrângă şi asupra felului în care arăt.
La început de 2013 mă simt mai puternică, mai frumoasă, mai… femeie decât vreodată până acum – şi da, vreau ca starea asta să aibă ecou şi în imaginea mea. Aşadar, bootcamp! Am început să fiu mult mai atentă la ce mănânc, merg enorm de mult pe jos şi, pentru prima oară, m-am apucat serios de tratamente de remodelare corporală, ca să scap de cele şapte kilograme acumulate în anul meu de rătăciri şi să… glow from the inside out.
Am ales salonul de remodelare corporală Glamour, deoarece e aproape de casă (în Piaţa Victoriei) şi mi-a fost recomandat de o prietenă dragă, Sabina Cornovac – plus că tot ce am citit pe site-ul lor mi s-a părut foarte profi şi bine documentat.
Exact ca şi cu psihologia, n-am crezut 100% în tratamentele de remodelare până n-am încercat şi n-am simţit pe pielea mea, mai ales că nu mă aşteptam la miracole. N-am fost niciodată skinny şi am şi ghinionul unui metabolism ceva mai leneş decât al majorităţii, plus înălţimea (1.59 m), la care orice kilogram în plus se vede.
Aşa că… m-am lăsat pe mâna fetelor de la Glamour ca să mă scape de „şunculiţe”
şi am promis să fac şi eu partea mea, adică să am grijă la ce mănânc, să o las mai moale cu cafeaua şi cu nopţile nedormite (aici… greu încă!) şi, destul de curând, să încep să fac şi exerciţii cardio la sală (sunt cele pe care electrostimularea nu le poate înlocui).
Din prima zi, Crina Grama şi echipa ei m-au primit încet şi cu răbdare, făcând întâi o evaluare generală, ca să vedem de unde pornim. M-au măsurat pe toate părţile (inclusiv circumferinţa coapselor şi a braţelor) şi mi-au determinat – cu ajutorul unui mic aparat portabil pe care a trebuit doar să-l ţin în mână – procentul de grăsime din organism. Vestea bună este că sunt 56% talent muzical şi… 44% „şuncă”
deci, am de lucru!
A urmat o primă detoxifiere (Detox Feet Spa): am stat, vreme de jumătate de oră, cu picioarele în apă călduţă, ionizată, „asezonată” cu sare, aşteptând ca toxinele pe care le-am acumulat din cauza alimentaţiei nu întotdeauna „fericite” şi a stress-ului să fie eliminate. Fetele mi-au explicat că tălpile sunt un outlet perfect pentru eliminarea toxinelor şi că apa se va colora rapid, în funcţie de problemele care există în organism. Mi-au spus de asemenea să nu mă sperii, apa urmând să se coloreze în diferite nuanţe, de la galben, verde sau maro până la negru – fiecare dintre acestea indică organele cele mai afectate de toxine. Am noroc, cred, deoarece apa mea s-a făcut maro (un maro dubios, ce-i drept) şi cu puţină spumă, ceea ce înseamnă că ficatul este „stresat” şi puţin zăpăcit de toxine, iar spuma indică faptul că am tendinţa de-a reţine apă.
Nu mă simt chiar răţuşca cea urâtă, dar nu mi-ar strica să devin „şi mai” lebădă, aşa că am rugat-o pe Crina să-mi alcătuiască ea un program personalizat, care să mă ajute atât din punct de vedere al sănătăţii, cât şi al aspectului.
Am continuat, la următoarea şedinţă, cu un drenaj limfatic. Sună foarte tehnic, însă, practic, n-am făcut decât să îmbrac un costum albastru foarte simpatic şi să stau cuminte, întinsă, vreme de aproximativ jumătate de oră.
Drenajul limfatic are aceleaşi efecte asupra ganglionilor limfatici precum presopunctura, cu singura diferenţă că este realizat de un aparat. Costumul se umflă şi se strânge ermetic în jurul punctelor esenţiale, ajutând astfel la îmbunătăţirea circulaţiei, eliminarea toxinelor şi îmbunătăţirea elasticităţii pielii şi, per total, conferind efecte benefice asupra organismului. Care este legătura între drenajul limfatic şi slăbit? E foarte simplu: dacă ganglionii limfatici au probleme, circulaţia e proastă şi organismul e lăsat în… derivă, ţesutul îşi pierde din elasticitate, muşchii devin „leneşi”, iar grăsimea se acumulează cu şi mai mult spor.
Spre deosebire de Detox Feet Spa, pe care o pot face oricând simt nevoia sau îmi recomandă fetele, drenajul limfatic este o procedură care se efectuează doar o dată pe săptămână. M-am dat jos de pe masă cu o stare foarte plăcută, simţindu-mă parcă mai uşoară. Englezii au o expresie foarte bună pentru asta… to shake the stress away.
Ca parte din procesul de-a deveni „lebădă”, la salonul Glamour mai fac electrostimulare, împachetări la capsulă (saună uscată), ultrasunete şi masaj endermologic Dermohealth.
Despre toate acestea vă voi povesti în următorul „episod”: mi-am propus să scriu TOT, pas cu pas, ca să am o cronică punctuală a tratamentelor urmate, să-mi aduc aminte cel puţin o dată la câteva zile că ceea ce fac este important şi, de ce, poate ca să fiu de ajutor şi altor fete în situaţia mea: mult stress, timp puţin, mâncărică nesănătoasă şi un organism nu foarte fericit cu datele problemei. N-am de gând să ţin nimic pentru mine, o să vă spun şi ce grad de celulită am (dar data viitoare, da?
) şi cum evoluează lucrurile.
Deocamdată, ce ştiu sigur este că mă simt mai bine, mai frumoasă şi mai relaxată pe zi ce trece. După nici două săptămâni de tratamente, se văd efectele: pielea este mult mai fermă, mai luminoasă – s-a mai redus şi din celulita de pe coapse, iar după fiecare şedinţă de electrostimulare îmi simt muşchii mai puternici şi observ că am început să pierd din centimetri în talie şi şolduri.
În plus, după o noapte în studio, nu-i nimic mai frumos decât să-mi beau cafeaua şi să mă tolănesc sub o păturică moale la un tratament, în atmosfera relaxantă de la salon. Sunt zen zilele astea, simt că strălucesc… şi e bine!

“Scrii atât de frumos”, îmi spune o prietenă dragă, încurajându-mă a mia oară să-mi pun experienţele nebune şi cuvintele întortocheate între două coperte şi să public. De parcă ar fi atât de simplu sau eu suficient de coerentă încât să duc o astfel de aventură până la capăt, acum. “Aştept să fac 40 de ani, să mi se sedimenteze amintirile”, pretextez eu, continuând într-o altă fereastră deschisă pe calculator o conversaţie aprinsă, vestitoare de furtuni. Adevărul-adevărat e că eu nu pot să scriu o carte acum, pentru că o trăiesc. Acesta e momentul meu. Cel mai plin, cel mai însângerat sufleteşte, cel mai promiţător muzical, deşi poate unul dintre cele mai tăcute, cel mai pasional – şi, poate, cel mai singuratic.
Speranţele mele atârnă de un fir subţire, deasupra lumii. Nu voi mai fi niciodată atât de zbuciumată şi senină, atât de presată şi totuşi detaşată de timp, atât de în căutări şi atât de temătoare, totodată, ca la aceşti 22 de ani. Un sfert de secol în care aş fi putut să fac atâtea. Aproape un sfert de secol în care am făcut o părticică mică din tot ce mi-am dorit, am visat frumos, am trăit intens, am suferit pe muchie de cuţit, am murit sufleteşte şi m-am ridicat din propria cenuşă imaginară de cel puţin trei ori. Am învăţat nu numai să trăiesc clipa, dar şi s-o apreciez.
Undeva, într-un colţ întunecat, cu praf auriu, al minţii mele, toate aceste amintiri se imprimă ca pe hârtie fotografică. Va veni şi momentul să le scot de acolo, să le developez în cuvinte, să prind cu degetele esenţa translucidă din zilele şi nopţile de carpe diem care se succed cu atâta repeziciune acum. Voi scrie o carte, voi scoate cel puţin un album, voi mai iubi cel puţin o dată în viaţa asta, mă voi mai îmbăta de fericire fără teama că voi fi apoi mahmură. Voi trăi, frumos şi dens, ca să am ce scrie…
* Foto: iScream
Când ţii fericirea în palme şi te sufoci de teamă că o vei pierde, lumea te numeşte paranoic, iar oglinzile timpului te sfidează… Sinceritatea taie mai adânc ca orice lamă, iar a fi sinceră cu mine e preţul dintâi, pentru cântece, pentru dureri răscolite, pentru grăunţele de fericire pe care le mai regăsesc zilele astea… în atâtea perechi diferite de ochi căprui, în atâtea nopţi risipite, în atâtea gânduri rătăcite. Şi vreau să mă adun din cioburi, am toate piesele din joc la îndemână, imaginea de ansamblu şoptită într-un viitor incert, dar după care am tânjit atât – muzică şi iar muzică, ca un balsam peste rănile din suflet. Problema e că, oricât aş încerca să-mi redefinesc credinţele, nu cred că mai pot crede în iubire. De orişicâte clipe m-aş îndrăgosti, ele nu vor aparţine cuiva anume, ci unor aşteptări proiectate meticulos, căci am talent de cititor şi arhitect de suflete. Şi-atunci, ţin strâns piesele de puzzle care mi-au rămas, fug de amintiri ca de umbre întunecate şi încerc să redefinesc ideea de lumină. Sau de fericire.
Paradoxal, pe 20 iunie 2008 îi scriam Cameliei:
“Ca niciodata, dorm mult, adanc, fara vise – si tot extenuata ma trezesc in bratele lui. Mi-e sete de viata, de dragoste, de jam session-uri, vreau o casa doar a noastra unde sa putem canta pana in zori (aici, vecinii incep sa bata in teava de la ora 22:00). Sunt fericita pana-n varful unghiilor, dar fizic aproape la capatul puterilor (…) Sunt asa un manunchi de linisti si nelinisti acum, ingrijorata, indragostita de Alec si speriata ca nimeni nu-mi ofera vreo garantie ca ma va iubi intotdeauna – daca l-as pierde, as innebuni! Nici o mie de tipi nu mi-ar putea oferi macar pentru o secunda ce-mi da el, toata pasiunea, fascinatia, inspiratia… totul…”
Mă uit în urmă cu un gust dulce-amărui, precum al ciocolatei lăsate prea mult la soare… speranţele mele dulci s-au topit, a rămas amarul unei realităţi neplauzibile. La naiba, aveam dreptate…
* orice asemănare cu persoane sau sentimente reale e… doar în imaginaţia mea
E ciudat, creem legături dintr-o privire, o atingere în treacăt a două mâini străine rămâne întipărită multă vreme pe piele. Ne întâlnim doar prin vise, realitatea ridică pereţi de sticlă între noi, eu îmi petrec dimineţile bând cafele imaginare cu tine, închipuind atingeri de scorţişoară printre degetele mele reci. Orele zboară, bătăile de inimă se înteţesc când te surprind zâmbind, cu dinţi perfecţi, cu ochii strălucind, gândindu-te, probabil, la orice altceva decât la mine. Viaţa e un amalgam de cioburi de vise şi fragmente de speranţe acum, fără lumină să văd pe unde merg, cu ochii înceţoşaţi de lacrimi neplânse şi de lumini nestinse, prea puternice să se stingă şi prea rătăcite ca să-mi lumineze drumul, măcar. Prietenii mei spun că voinţa mea e atât de puternică, încât te-aş putea face chiar şi pe tine să crezi ce spun… să crezi când îţi spun că mâinile noastre sunt făcute să se ţină strâns, că trupurile noastre pot vibra în armonie, că din neliniştile şi răscrucile noastre se pot naşte nu numai cântece, ci şi clipe frumoase. Tu ai viaţa ta, eu am haosul meu. Prin toate astea, ne jucăm, ne visăm, ne ferim, ne întindem mâinile unul spre celălalt prin întuneric, sperând, dar fiindu-ne atât de teamă de momentul în care ne vom găsi…
Tot caut, îmi răscolesc toate colţurile minţii şi nu găsesc… piesa care să spună mai mult despre cum ne privim. Pe furiş, pe furate, iar eu îţi zâmbesc cu teamă, pentru că ştiu prea bine, fiecare gest e o ghicitoare. Iar tu mă faci să visez la pahare cu vin, clipe de sticlă, piane şi nelinişti puse pe muzică. Nu e nici prea mult, nici prea puţin, sunt doar momentele care ne scapă printre degete, când tot ce mi-aş dori să ţii în braţe sunt eu. Îmi fac curaj înainte de fiecare cuvânt pe care ţi-l scriu, mă îmbăt de aşteptare, iar tu joci şah cu inima mea. Oricât de repede mi-ar alerga gândurile, eşti mereu cu un pas înainte. Şi n-am să te mint că nu sunt fascinată de asta.
Ce vreau de la tine? Clipe numărate cu precizie de metronom, o poveste frumoasă şi imprevizibilă la fiecare pas, chiar dacă finalul se ştie. Se spune că nebunia înseamnă să faci acelaşi lucru iar şi iar, aşteptând rezultate diferite. Iar eu mă joc cu focul, iar şi iar, doar amintindu-mi că sufletului meu îi place să ardă…
Am scris o dată ceva pe o agendă veche a unei atât de bune prietene. Mă refeream, desigur, la altcineva, un suflet geamăn ce mi-a rămas alături, atât de real acum pe cât de distant mi-era în anii aceia. Ce am scris atunci, îţi scriu şi ţie acum, cu rânduri virtuale tremurate, cu sufletul ghem şi zbuciumat de atâtea speranţe deşarte. “Te aştept… poate pentru totdeauna, sau doar pentru o vreme“. Şi ştiu că, mai devreme sau mai târziu, vei găsi curajul să vii.
- Vreau să mă îmbăt cu tine.
- Păi, o să fac rost de timp şi de pahare de sticlă şi-un vin de colecţie şi…
- Nu, n-ai înţeles. Vreau să mă îmbăt cu tine, de tine, să ameţesc de sărutările tale, să-ţi sorb cuvintele ca pe nectar, să-mi pierd şirul gândurilor, să-mi dărâm zidurile, să fiu beată de fericire.
- Ok, dacă vrei tu. Dar să ştii că-i posibil să fii mahmură a doua zi.
- Şi, de aici, încotro?
- Oriunde… sau nicăieri… sau la etajul patru…
- Încă nu ne-am hotărât, deci…
- O să mă hotărăsc şi n-o să-ţi placă, dac-ai să continui să vorbeşti atât. Pui întrebări şi-ţi face speranţe de parcă totul ni se cuvine.
- Îmi dai răspunsuri la care nici nu sper, te-aş lăsa să mă duci oriunde… sau nicăieri, dacă ţi-ar fi mai uşor. Deocamdată, cred c-am găsit modalitatea să mă faci să tac…