Discuţie de dimineaţă cu Corina, colega de la Unica (“mama mea” – aşa i-a spus A. la un moment dat!):
Eu: Cori, e vreo problemă dacă apare cuvântul “penis” cam des?
Corina: Nu-i nimic, am înlocuit cu “membrul viril”.
Şi aşa a ieşit articolul despre masaj erotic din Unica Online 
- Are you gonna make me cry?
- Sometimes you’ll cry for joy, sometimes you’ll cry for pain – but you’ll surely cry.
- You want my tears, you’ll have my tears…
- Damn right.
Ultimul album al lui Janet Jackson e GE-NI-AL! Cu toate aluziile sado-maso din versuri, ritmurile halucinante şi îndrăzneala alunecoasă de felină din vocea ei… m-a cucerit! Piesa “Discipline”, cel puţin, va sta mult timp pe repeat în playlist-ul meu…
Puteţi asculta tot albumul gratuit aici.
Pe 3 iulie plecăm! Biletele de avion sunt rezervate, la fel şi cazarea pentru Nisa. Mai am de găsit pe cineva pe CouchSurfing, dispus/ă să ne ia acasă pe mine şi pe A. pentru vreo două săptămâni. Ideal ar fi să stăm în Piaţa Clichy, într-o mansardă veche, plină de muzică şi cărţi… dar acceptăm şi alte variante!
Sigur nu e cazul să mă trezesc?! Mai verific o dată Inbox-ul. Mesajul de la agenţia de turism e chiar acolo, rezervări cu numele noastre pe ele, drumul spre Paris… asigurat!!! Nisipul de pe plajele din Nisa mi se va scurge printre degete pecum timpul ăsta, atât de consistent şi totuşi fragil – aş vrea doar să treacă mai repede! Într-una din seri, Celine va cânta doar pentru mine – ce dacă pe stadionul acela vor mai fi 40 de mii de inimi bătând la unison cu a mea?!
Iulie 2008 îmi pare dintr-o altă viaţă, una cu fluturi neliniştiţi şi străzi acoperite de praf auriu, cu parfum de vise împrăştiate pe străduţele din Paris – o altă viaţă, pe care abia aştept să o simt, să o gust, să o trăiesc…
* Avionul e un Boeing MD-80; cu el vom zbura de la Bucureşti la Nisa (cu o mică escală la Roma). It’s my first flight…
SWeed – În vara lui decembrie
Este albumul de debut al lui SWeed, un rapper tânăr şi ambiţios în care am crezut foarte mult de la bun început. Am făcut piese frumoase împreună, am filmat şi un videoclip pe acoperişurile gri din Militari (clip care n-a fost promovat niciodată, din păcate). Şi iată-l astăzi, lansându-şi primul LP din carieră, fără compromisuri comerciale, cu un sound atent pus la punct şi vibe de underground. Sunt mândră că piesa pe care am înregistrat-o împreună a ajuns pe acest album!
Vă aşteptăm la lansare pe 2 martie, la ora 20:00, în clubul Suburbia din Bucureşti!
“Gânduri Rătăcite” e nominalizat la RoBlog Fest, la categoriile “Cel mai bun blog personal” şi “Cel mai bun blog”! Puteţi vota aici. Vă mulţumesc că vă rătăciţi uneori printre gândurile mele!
Le datorez o cafea şi-o cântare Gramoşilor pentru nominalizare! Oricum, voi ajunge la decernarea RoBlog Fest indiferent de rezultate!
Cel mai frumos premiu e că în ultimul an am cunoscut oameni minunaţi, parteneri de discuţie virtuali care s-au transformat apoi în prieteni reali: Marie Jeanne, Phoebs, Laura, Zully, Andressa, Cristi, Groovey, Buddha, gaşca de la Bookblog…
- La început de 2007, când Bobby şi Adi m-au invitat la “Noaptea Bloggerilor“, nu simţeam că aparţin comunităţii numite generic blogosferă – faptul că aruncam câteva rânduri în bold şi italics pe pagini de Internet nu mi se părea cine-ştie-ce.
- La primul meu Schimb de Cărţi, eram ca picată din lună, nu cunoşteam pe aproape nimeni şi-n plus eram cu mintea aiurea (deh, visele transformate în cenuşă şi poveştile mele despre iubiri, muzici şi mansarde care m-au făcut “celebră” ca bloggeriţă).
- Am participat la concursul “Cea mai sexy bloggeriţă” deşi nu ştiam cât de sexy sunt sau nu cuvintele mele.
- Am profitat de blog la maxim să-mi fac muzica mai cunoscută. Asta contează mult!
- Prin intermediul blogului am descoperit şi iniţiativa genială numită “Cafeneaua Erotică“…
- Scriind pe blog, mi-am dat seama că nu scriu prea rău şi m-am apucat şi de Republica Gramo… ce mai, o adevărată istorie răsfoită în pagini virtuale!
Astăzi, toată nebunia asta adorabilă cu blogul face parte din viaţa mea, scriu cu (aproape) aceeaşi naturaleţe cu care vorbesc, ştiu oricând ce fac prietenii mei bloggeri pentru că am învăţat să-i citesc prin rânduri, păstrez în continuare un echilibru fragil şi incitant între real şi virtual, mă întreb încă în ce măsură “mă dezbrac” pe blog şi dacă uneori nu “dau prea mult din casă”. Cu alte cuvinte, sunt bloggeriţă şi-mi place!
21 de lalele roşii, parfum cu aromă de vise de la Yves Rocher, clătite cu ciocolată şi biscuiţi ciugulite seara târziu pe o bancă în Unirii, paşi care se împletesc pe strada aglomerată, printre atâtea sute de alte poveşti. Big Mamou, ceai cu rom, prieteni pe care nu i-am văzut de mult. Phoebs împlineşte 21 de ani, Make are concert, Edi e binedispus şi adorabil, ne serveşte cu castraveţi muraţi şi… esenţa unei seri perfecte pluteşte în aer.
“Vreau să cânt“, îi şoptesc lui A. şi ajungem pe scenă, cu cele două piese pe care le-am repetat, “Stranded” şi “La cafea”. E pentru prima oară când cântăm împreună aşa, cu microfoane adevărate şi public cu ochii aţintiţi spre noi, e pentru prima oară, dar nu mi-e teamă, nu am nevoie nici măcar de priviri sau de semne ca să ştiu că totul e aşa cum ar trebui să fie. Şi zâmbetele câtorva spectatori mă conving că am dreptate. Mache îmi cere să rămân pentru încă o piesă, “Knocking on Heaven’s Door”… În cele din urmă cânt cu el şi pe “Muguri de fluier”, mai mult în şoaptă, pentru că piesele Phoenix mi-au părut întotdeauna făcute exclusiv pentru voci masculine.
Genunchii încep să îmi tremure abia după ce cobor de pe scenă, când mă fac mică-mică în braţele lui A., ca şi cum de-abia m-aş fi dezmeticit dintr-un vis. Trebuie să facem asta mai des! Mai multe piese, mai multă dragoste care să-mi curgă prin vene, mai multe cuvinte pentru armoniile lui… mai mult, infinit din tot ce e frumos.
Noaptea târziu, rămânem doar noi doi şi chitara, într-o linişte care se cere umplută cu acorduri perfecte. Degetele lui A. alunecă magic pe corzi, dându-mi o idee de temă pentru strofă şi… într-o singură zbatere de aripi imaginare, am în minte textul pe care vreau să-l scriu:
“Hours go by in the blink of an eye
I don’t think but feel
Tell me, is this real?
There was that night
I fell in your arms
So naturally, like you said it would be (…)
Let me, let me tell you a story
About someone who told me don’t worry
Look at the skies, the answer you’ll find
I’ll be with you for mornings to come”
Nici nu trebuie să spun mai mult de-atât, nu-i aşa?
Atâta linişte… prea multă? Suficientă cât să ascult doar muzica valurilor, departe de zgomotul de fond al gândurilor mele. Să nu gândesc prea mult şi să nu simt prea puţin – e o înţelegere potrivită cu mine însămi. Să păstrez clipele astea în suflet ca între filele unei cărţi dragi. Pentru când mă voi întoarce pe ţărmurile pustii şi presărate cu amintiri. Sau doar pentru când voi căuta motive să-mi spun că într-adevăr “it’s a beautiful life“.
Am petrecut ore lungi între pereţii îmbrăcaţi în lemn ai hotelului. Am cântat şi ne-am pierdut în îmbrăţişări, dar nu-mi explic… încă mi-e sete de dragoste şi de muzică. Nu e niciodată de ajuns. Şi nimic nu mă inspiră mai mult decât să mă trezesc cu sunetul mării într-un întuneric cald şi comod, ghicind şoapte prin murmurul valurilor. Paşii noştri au rămas imprimaţi pe nisip. Ca într-un cântec al lui Dido, “I’ve still got sand in my shoes” şi dorul de mare mi se zbate sub tâmple…