Aşa de simplu regăsesc eu bucuria de-a fi muzician, în astfel de momente toate sacrificiile şi aşteptările, uşile trântite în faţă şi dezamăgirile, notele false ale drumului meu până aici… toate mi se par mici detalii, pe lângă magia acordurilor pe care le ascult, le simt…

Sâmbătă după-amiază într-un bloc din Dristor, etajul şapte şi porumbei pe balcon, cabluri răsfirate pe covor, amplificatoare şi chitări; primele note din “For The Love Of God” a lui Steve Vai răsună din chitara albă a lui Marius, pe post de încălzire. Urmează o piesă cu titlu funny a lui Frank Zappa, “My Guitar Wants To Kill Your Mother”… armoniile jucăuşe ale lui Alec, sunetul puţin “răguşit” al chitării lui noi şi multe, multe improvizaţii…

Eu stau pe canapea cu laptopul în braţe, cu genunchii strânşi şi sufletul făcut ghemotoc de emoţie (parcă sună cam înfundat chitara lui Alec, dar nu-i spun nimic acum, poate ăsta e sound-ul pe care îl vrea). Mă uit la ei, ascult şi analizez, mă gândesc câte cântece frumoase s-ar putea face din jocurile lor şi, pe de altă parte cât de inutil ar fi să încerce să ţină minte toate combinaţiile geniale de acorduri născocite pe moment.

Atât de diferiţi… şi tocmai de aceea se completează atât de bine! Marius cântă ca şi cum ar fi pe scenă în faţa a mii de oameni, cu chipul senin şi acordurile dezlănţuite; degetele îi alunecă rapid şi sigur pe corzi, gândurile nu o iau niciodată înainte. Alec cântă ca şi cum ar face dragoste, atent şi tulburat de propria muzică, mângâind fin corzile, alternând tempouri şi stări mai repede decât îmi pot da seama.

Când mă alătur şi eu cu vocea, intru direct “în pâine”, cu note înalte şi versuri despre muzici şi încredere (pe care nu ştiu de unde le scot!), “just let your feelings be free, feel the fire inside… and you’ll find your peace of mind“. Nu mi-e greu să fac triluri în octava a cincea, nimic nu e prea greu acum, când mă simt încărcată de energie şi muzică frumoasă… I cannot stop.

Aş putea cânta până mâine dimineaţă şi n-aş obosi, aş putea să cer totul de la mine şi să nu fie de ajuns, aş putea să umplu caiete întregi de cântece sau să înregistrez un album de la cap la coadă în noaptea asta, dar…

… dar tac ca să scriu. Tac ca să-i ascult, aproape pe furiş, învăţându-le jocurile şi micile ezitări de moment pe de rost. Nu mi-aş dori decât să-i înregistrez, ca să pot asculta track-ul pe repeat de fiecare dată când mă simt supărată pe mine, pe lume…

Îmi dau seama că ăsta e secretul: să te înconjori de oameni care respiră muzică, care au capacitatea să inspire. Îl ascult pe Alec şi ştiu că nu există limită în ceea ce putem face împreună. Îl ascult cântând împreună cu Marius şi ştiu că vremurile bune de abia încep. Aş scrie mai mult, dar cuvintele mi-au fost de ajuns doar până aici…