Când intru în McDonald’s-ul de la Unirii cu pantalonii mei de “punker-iţă”, machiajul şi părul în perfectă ordine după o emisiune şi stomacul vraişte de emoţii, Alec îmi spune “îmi place cum arăţi“, completând “eşti mai comercială aşa“.

La fel îmi spune că sunt frumoasă şi când mă trezesc dimineaţa cu părul vraişte, ochii zăpăciţi de rimel nedemachiat la timp şi tricoul cu RoBlogFest atârnând şifonat pe mine. Încep să-l cred. Începem să ne vedem unul pe celălalt ca într-o oglindă, ca într-o fotografie perfectă din orice unghi, în orice ipostază.

Mi-am dat seama abia aseară, dând un interviu despre noi şi povestea noastră, că e uşor să simţi – şi tot pe atât de greu să recunoşti. Să recunoşti că-ţi pierzi capul, puţin mai mult cu fiecare sărut, cu fiecare dimineaţă în care te trezeşti într-o îmbrăţişare caldă. Să conştientizezi că zidurile tale interioare se fac fărâme cu fiecare mângâiere, că aripile o dată rănite uită să mai doară şi-ncep să miroasă a dor… de zbor.

Cred că a fost cel mai dificil şi cel mai frumos interviu pe care l-am acordat vreodată. Pentru că da, e greu să recunoşti şi să accepţi naturaleţea unor gesturi sau cuvinte, adevărul necondiţionat al unor bătăi de inimă…

Am fost întrebaţi, pe rând şi separat, cum arată o zi perfectă pentru noi. Ideile noastre despre perfecţiune se potrivesc atât de simplu, atât de bine, încât adorabila reporteriţă ne-a întrebat dacă nu cumva ne-am pus de acord înainte. Amândoi am răspuns în două cuvinte: dragoste şi muzică.

Nu ne-a întrebat nimeni unde ne vedem peste cinci ani sau cât de mult credem în “carpe diem”; am spus noi, de bună voie, că nu ne promitem eternităţi absurde, ci doar că… “I’ll be with you for the mornings to come“, în aceleaşi măsuri schimbătoare în care cântăm, alternând tempo-uri şi game de dragul jocului… de dragul nostru.

P.S: Am făcut şi fotografii, la the one-the only Ciprian Strugariu; împreună cu interviul, vor apărea curând într-o revistă foarte dragă mie. Până atunci… e secret!

P.S.2: Thank you so much, Adina!!!