Ieri am cunoscut-o pe Adriana Balint! După ani întregi în care i-am ascultat piesele, i-am urmărit rarele apariţii prin presă şi pe la TV… am văzut-o în sfârşit, faţă în faţă, în carne şi oase, pe care a cărei muzică m-a influenţat atât de mult…

Am descoperit-o simplu, domnul de la care cumpăram casete în Oradea ştia că şi eu fac muzică; mi-a recomandat albumul ei de debut “Altceva” spunându-mi “Sigur o să-ţi placă fata asta! Poate veţi face un duet vreodată…“. De la primele note, am fost cucerită!

Adriana avea pe atunci vreo 17 ani şi era în stare să schimbe lumea cu cântecele ei şi o chitară. “Emoţie de toamnă“, “Pleacă şi uită-mă“, “Aripi” – acestea au fost primele ei single-uri, cu care şi-a cucerit un public restrâns dar fidel şi dornic de… altceva! A urmat al doilea LP, “Mai aproape de cer” (2002) cu cântece romano-catolice pe care Adriana dorise neapărat să le pună pe un disc, alături de două compoziţii ale ei, superbe amândouă (“Linişte” şi “Spre lumină“). Apoi am văzut-o rar: câteva emisiuni la Acasă TV, apariţii prin reviste… dar nici un concert la care aş fi putut să merg. Am scris cu încăpăţânare pe forumul Fundaţiei Phoenix, primind de fiecare dată acelaşi răspuns amabil dar deloc concret: “Adriana îşi pregăteşte revenirea“.

Între timp am auzit zvonuri, că s-a căsătorit şi s-a mutat în America, că s-a făcut make-up artist şi nu mai vrea să audă de muzică, că e puţin probabil să mai scoată vreodată un album… Cumva, destinul sau simplele coincidenţe care-mi plac atât de mult ne-au adus pe acelaşi drum: de Adriana şi de mine se ocupă acum doamna Dana Cristescu!

Nu mică mi-a fost mirarea când am văzut fotografia Adrianei pe pagina Prom’Art şi o piesă nouă disponibilă pentru download! Acesta e însă doar începutul: ieri, când ne-am întâlnit la Spring Time-ul din Piaţa Victoriei, Adriana venea chiar de la studio! Dezamăgirile au ţinut-o departe de scenă în tot timpul acesta… mi-a povestit depre uşile care i s-au închis în nas şi visele sfărâmate prea devreme… am avut aceleaşi eşecuri amare, doar că ea a căzut mai dureros, de pe înălţimi, când avea deja două albume scoase şi mulţi fani care aşteptau piese noi…

E atât de ciudat sentimentul, de-a fi faţă în faţă cu cineva la care doar ai visat atâţia ani. E mai frumoasă ca-n fotografii, deşi puţin altfel… cu părul tuns mai scurt, mai mică de înălţime decât mi-o imaginam, cu luminiţe jucăuşe în ochi pe care aparatul foto n-a putut să le prindă. Şi vocea… aici nu am suficiente cuvinte, să ştiţi!!! Am rugat-o să-mi cânte puţin din “Ploaia” şi am simţit (literalmente!) cum mi se face pielea de găină. Inima îmi bătea ca unui iepuraş când am început să cânt şi eu. Alec ne privea zâmbind şi bănuiesc că e de acord cu mine: vocile noastre sunt făcute să sune bine împreună! Partea cea mai frumoasă e că suntem cu preferinţele şi aşteptările de la muzică pe aceeaşi lungime de undă.

Adriana e bine – pentru toţi cei care voiau să ştie asta – inspiraţia nu a părăsit-o nici o secundă, poate doar a irosit prea multă energie încercând să rămână pe linia de plutire cu cariera atunci – are suficiente cântece cât să mute munţii din nou. Şi de data asta, nu mai e singură. Dincolo de ajutorul nepreţuit al doamnei Cristescu, Alec şi cu mine îi vom fi alături.