Archive for August, 2008
E de mii de ori mai frumoasă în realitate decât în fotografii…
Foto: Noemixxx, Nisa, 5 iulie 2008
Aseară am înţeles, pentru a mia oară, de ce facem muzică… ni s-a confirmat că pentru fiecare minune pusă pe note, oricât de puţin plauzibilă ar părea, există ascultători. Ne-am trezit din noianul de griji cotidiene pentru a simţi, de dincolo de un monitor de computer, toată căldura de care avem nevoie pentru a continua. Ne hrănim cu muzică, cu aşteptări mari… dar şi cu frumoasele voastre cuvinte.
Mulţumim pentru aseară, fiecăruia dintre voi! Mulţumim Pyuric & Florin pentru o seară magnifică!
Şi pentru că facem muzică de dragul viselor împlinite şi de dragul vostru… iată şi “Blonde Girl” varianta acustică pentru download gratuit & legal pe eOk!
P.S: Înregistrarea videochat-ului de aseară va fi disponibilă online curând!
În această seară de la ora 21:00 ne vedem la videochat-ul eOk.ro!
De foarte multe ori am încercat să scriu despre acest subiect… de tot atâtea ori l-am ocolit, pentru că-mi trezeşte amintiri dureroase. Vizita la un stomatolog genial, dr. Schally, cel care mi-a redat zâmbetul şi va avea grijă de acum şi de prietena mea Alina, m-a determinat să vorbesc… în sfârşit. Pentru că trebuie scoase la lumină nişte lucruri, doar pentru a demonstra apoi că se poate şi altfel. Că există multe “găuri” în sistemul medical românesc, dar şi oameni care-şi fac treaba cu suflet şi pricepere. Aşadar…
Acum mulţi ani, am suferit un accident îngrozitor, care putea fi evitat cu uşurinţă dacă trăiam într-o ţară civilizată. Pentru că într-o ţară civilizată un dentist cunoscut pentru problemele sale cu alcoolul nu ar fi profesat într-o şcoală şi, cu atât mai mult, nu ar fi intrat beat în cabinet într-o anume dimineaţă de primăvară. Într-o ţară civilizată, ar fi existat legi palpabile împotriva malpraxis-ului chiar şi-n 1996, iar idiotul care a scăpat freza în gura unui copil, mutilându-l fizic şi psihic, ar fi plătit cu închisoarea. Bineînţeles, trăim în România – şi, pe lângă faptul că “medicul” a scăpat nepedepsit şi a mai “profesat” un an până la pensie, am rămas cu un stigmat şi o boală pe care stomatologii români nici măcar nu o iau în considerare: dento-phobia.
Trauma suferită la opt ani m-a făcut să-mi fie teamă de orice avea legătură cu stomatologia: era de ajuns să simt de departe mirosul specific cabinetelor şi mi se făcea rău, aveam frisoane, stări de leşin, atacuri de panică şi o insuportabilă senzaţie de sufocare. O vară întreagă m-am chinuit să suport mici intervenţii pentru a repara răul făcut de acel “medic”, dar doctoriţa pe mâna căreia ajunsesem lucra, în ciuda intenţiilor bune, fără anestezie. Dincolo de durerea îngrozitoare, mai era şi teama aceea sufocantă pe care nu o puteam controla, nici măcar luând câte un pumn de pastile de Distonocalm…
Pe zi ce trecea, problemele mele dentare se agravau. Lipsa de calciu contribuia la tocirea dinţilor, infecţiile îmi slăbeau organismul, dureri insuportabile mă trezeau tot mai des din somn… Totuşi, nu puteam să suport prezenţa (cu atât mai puţin atingerea!) vreunui stomatolog. Soluţia se contura tot mai clar: anestezie generală.
I-a luat mamei mele ani de zile să-şi dea seama că nu există o altă cale; dar timpul nu ţinea cu mine deloc. Prin clasa a şaptea, luam câte un Algocalmin aproape după fiecare masă; în clasa a zecea (când venisem deja în Bucureşti), uitasem deja să zâmbesc sau să muşc cu poftă dintr-un măr… iar cariera mea muzicală stătea “on hold” din cauza problemelor dentare vizibile. Singurele momente când dinţii nu dureau erau atunci când cântam.
În vara lui 2005 am început, timid, să trimit mail-uri pe la clinici bucureştene cu aşa-zis renume. Răspunsul era invaribil: “nu se face anestezie generală în stomatologie! Vă facem una locală şi nu veţi simţi nimic!”. Le explicam că sufăr de o fobie acută, accentuată de ani… ei mă trimiteau la psiholog şi-mi spuneau să iau Distonocalm şi să-mi “înving teama, că doar nu mai sunt copil!”. După ce trei psihologi au fost de acord că teama mea e prea adând înrădăcinată ca să se rezolve doar prin terapie, am făcut din nou turul faimoaselor clinici. Medicii erau totuşi reticenţi, “ce-i asta, dom’le, fobie de dentist?! Că nu-i facem nici un rău…”.
O anestezie generală nu implică neapărat intubare, se poate face în orice cabinet stomatologic ok, cu ajutorul unui anestezist adus din afara clinicii. Nu presupune riscuri, nu e complicată, nu are nici măcar efecte secundare. Dar “medicii” noştri nu voiau să priceapă!
Abia în 2006, după exact 10 ani de chin, am ajuns din întâmplare la clinica d-lui doctor Alexander Schally. Am găsit reclama într-un ziar şi m-am gândit să încerc, pentru ultima oară, să găsesc înţelegere. La primul consult, şi-a pus mănuşile şi a folosit doar oglinda. Tremuram din toate încheieturile şi mi-a luat câteva minute să deschid gura… M-a întrebat cum de suport durerile şi i-am spus sincer că “nu mă mai dor de mult, cred că mi s-au tocit nervii…”. S-a gândit câteva secunde, după care mi-a spus zâmbind: “Vino după ce dai Bac-ul şi te operăm!”.
Şapte intervenţii, mai precis, cu anestezie intra-venoasă: adormeam pe scaun ţinând strâns mâna asistentei şi mă trezeam înconjurată de feţe prietenoase. Când mi-am primit noii dinţişori, a fost o sărbătoare cu lacrimi. Iată, deci, că se poate şi altfel! Culmea, fobia mea a dat înapoi tocmai pentru că acum asociez stomatologia cu o experienţă pozitivă. Acum pot merge la stomatolog împreună cu Alec, sunt relaxată total şi chiar stau cu el în cabinet în timpul procedurilor!
Alina se temea şi ea de stomatologi, aşa că am dus-o la domnul doctor Schally… Fireşte, problemele ei se vor rezolva într-o singură şedinţă, sub anestezie intra-venoasă. Pentru că se poate şi altfel!
O altă însemnare pe această temă: Dono – Sechele stomatologice
… şi încă una, care m-a făcut să tremur. România anului 2008, operaţii pe viu sau cu anestezie pe jumătate. Groaznic.
P.S.: Dacă aţi ajuns aici căutând “fobie de stomatolog” sau “frică de dentist”, încercaţi să vizitaţi site-ul www.dentalfearcentral.org , v-ar putea fi de folos!
Vă recomand cu căldură clinica domnului doctor Schally
21 februarie: E câte puţin din toate: nebunie, duioşie, foc şi gheaţă, o ameţeală plăcută care mă cuprinde la un interval precis măsurat în secunde-fluturi sau în bătăi de inimă. Mă simt slabă şi puternică în acelaşi timp, cum scriam demult într-un cântec.
Aş vrea să scriu tot ce-mi trece prin minte, sincer aş vrea, dar e ca şi cum gândurile mele ar sta suspendate între nopţile care par nesfârşite şi dimineţile în care ne despărţim cu un sărut la metrou. Nu pot să le prind din urmă. Mi-e greu să ţin pasul cu tot ce-mi doresc, serios, vreau să scriu o mie de rânduri şi adorm în studio cu capul pe mixer cum făceam odată… am conştiinţa faptului că locul meu e acolo, la fel de mult cum e şi-n braţele tale. Găseşti cuvintele potrivite, când eu nu mă mai găsesc nici măcar pe mine. Poate de aceea nu-mi pot nota gândurile cum ar trebui: mi-e teamă să le privesc în oglindă.
27 februarie: Nu mi-am imaginat vreodată că aş putea învăţa să fiu crudă şi rece. Să strecor mici “declaraţii de indiferenţă” în cuvinte şi gesturi. Nu mi-am dorit să fie vreodată necesar. Iar acum trebuie să mă dezvăţ de construit ziduri şi inventat distanţe. Să nu-mi mai interzic să visez. Până la urmă, n-am nimic de pierdut… decât o altă pereche de aripi. E mai bine să gust fiecare secundă din povestea asta, ştiind că nu se va amesteca cu temeri şi cu regrete, niciodată. De ce n-aş recunoaşte? Nu-mi doresc decât muzică şi dragoste; şi nu-mi lipseşte nici una…
19 august: În vara lui 2004 m-ai sărutat prima oară; doi ani mai târziu am alergat după un troleu ca să te mai strâng măcar o dată în braţe; la început de 2008 te-am regăsit din întâmplare pe hi5; pe 19 ianuarie ne-am întâlnit la Eroilor… mi-ai pus un fular la gât (m-ai înfulărat, adică!) şi mi-ai luat mâna în mâna ta… îţi simţeam căldura dincolo de mănuşi, dorinţa dincolo de cuvinte… în seara aceea buzele ni s-au unit din nou, şi inimile – pentru totdeauna. Nu m-am simţit niciodată mai norocoasă, mai fericită, mai iubită… sunt a ta, trup şi suflet, şi mi-e bine.
La mulţi ani, dragostea mea!
Azi-noapte am visat-o pe Celine Dion. Mi se făcuse dor de zâmbetul ei; mi-am petrecut dimineaţa citind ultimele ştiri despre ea, răsfoind virtual presă străină – şi mi-am dat seama brusc că am ţinut doar pentru mine, până acum, nişte clipe magice. Multă lume se aştepta să mă întorc de la Nisa cu fotografii din concert şi o recenzie pertinentă… dar cum aş fi putut să vorbesc, când rămăsesem fără cuvinte?
În clipa în care a păşit pe scenă şi am realizat că e acolo, respirând acelaşi aer cu noi, adevărată, în carne şi oase – un şuvoi de lacrimi a început să-mi curgă pe obraji. Plângeam necontrolat, zâmbind în acelaşi timp. Celine era acolo, de o mie de ori mai frumoasă decât în toate fotografiile pe care le strânsesem de-a lungul vremii! Şi când a început să cânte… aerul vibra. “I drove all night to get to you”, spuneau versurile cântecului, pe care le-am simţit mai mult ca niciodată, aducându-mi aminte de miile de kilometri străbătuţi ca să o văd, să o ascult. De anii întregi de aşteptare, când nu credeam c-o să ajung vreodată la un concert de-al ei.
Grandios ar fi un cuvânt potrivit pentru show-ul lui Celine. Deşi nu erau pe scenă decât ea şi muzicienii ei, plus câţiva dansatori din timp în timp. Ecranele uriaşe nu transmiteau decât emoţia pură a artistei, în prim-planuri ideale, ochi şi buze înflăcărate de cuvintele pe care le cântă. După extravagantul spectacol din Las Vegas, Celine s-a întors la rădăcini, la simplitate, demonstrând (poate fără să vrea) că nu are nevoie de nimic mai mult decât ea însăşi pentru a cuceri lumea.
S-a spus iniţial că genialul Jean Jacques Goldman se va ocupa de segmentul francofon al turneului; ei bine, pe lângă faptul că nu a apărut la concert să interpreteze împreună cu Celine clasicul “J’irai ou tu iras”, a lăsat şi o dezordine completă în playlist. Dar n-a contat! Chiar dacă a cântat toate “hiturile la standarde americane” de care ne-am săturat cu toţii, vocea ei a sunat magnific, aşa că… orice greşeală din partea Sony Music se iartă.
Când a început piesa “My Love”, un stadion întreg a tăcut ca prin minune. Ne făceam semne unii altora, şşşştttt, degete tremurând aşezate peste buze, aer parfumat de mare şi vise… vocea aceea, din altă lume, răsunând a capella peste o mie de inimi. Ceva se frânge în sufletul lui Celine de fiecare dată când cântă piesa asta, se simte, chitările şi percuţiile în forţă vin să umple golurile din gânduri, povestea ei e aşezată pe note, de fiecare dată mai sincer.
Abia la ultimele piese am reuşit să mă apropii. În rochiţa ei aurie, cu picioarele superbe urmând ritmul energicului “River Deep, Mountain High”, Celine cânta ca şi cum ar fi prima şi ultima oară. Cânta pentru mine, doar pentru mine – şi pun pariu că asta simţea fiecare om de pe acel stadion. Ultimele minute s-au consumat ca prin vis, ea în rochia lungă neagră, şoptind “My heart will go on and on…”, cu lumea la picioare, cu mii de suflete la picioare, cu drumurile deschise înainte. A încheiat, atipic, cu “Pourque tu m’aimes encore”, spunând “Bon soir, Nice!” ca o sentinţă, în timp ce eu număram lunile (poate anii) care vor mai trece până s-o văd din nou.
A fost un privilegiu rar, visat şi aşteptat atât de mult, împărţit cu sufletul meu pereche şi încheiat prea repede. Ce înseamnă o oră şi jumătate faţă de un ocean de gânduri? E doar prima oară când am văzut-o pe Celine în concert, ştiu, iar data viitoare vom fi în primul rând, zâmbindu-i de aproape…
* Foto: Noemixxx