Concertul de aseară merită pe deplin adjectivul supercalifragilisticexpialidocious – chiar dacă el e folosit în general pentru filme! A fost o experienţă magică, completă, genul de moment pe care îţi dai seama abia a doua zi dimineaţă că l-ai trăit cu adevărat… şi care te schimbă pentru totdeauna.

Visez să cânt pe aceeaşi scenă cu Rock Filarmonica Oradea de pe vremea când de-abia compusesem primele cântece; visele mele aveau încă aripi mici, care creşteau zi de zi alimentate de acorduri ideale din piese precum „…şi dacă” sau „Adânca mare”. Îmi cumpăram, cu banii din alocaţie, casete cu Rock Filarmonica de la Librăria Eminescu şi îmi imploram prietenii să mai facă rost de câte un CD cu cei care deveniseră trupa mea preferată.

E greu de imaginat ce se poate face cu talent enorm şi mijloace puţine. Cu idealism pur, ridicat la rang de artă. Trebuie să asculţi vreo trei-patru albume ca să ajungi la constatarea şocantă că de oamenii aceştia geniali nu ştie prea multă lume. În cercuri închise, se vorbeşte mult şi frumos de Rock Filarmonica. Poate cu invidie. Poate cu recunoştinţă. Dar un om care n-are nici o legătură cu Oradea şi i-a ascultat în treacăt n-are efectiv de unde să-şi procure muzica lor. Ca toate lucrurile bune, magia Rock Filarmonicii vine în doze mici…

În show-ul „Give Peace A Chance”, tradiţie din ’93 încoace, RFO comemorează tragedia de la Hiroshima, împrumutând puţin din curajul Beatles, ceva mai mult din expresivitatea sonetelor lui Shakespeare şi adaugând un strop de „je ne sais quoi” care te face să asculţi cu inima…

Aseară, am fost întâi de toate spectator. Cu ochii mari de uimire şi sufletul deschis ca-n faţa unei nesfârşite lumini. Ştiam însă că trebuie să depăşesc emoţia momentului pentru a urca pe scenă alături de logodnicul meu, să adăugăm şi noi o cărămidă la marea lucrare începută de Rock Filarmonica. Aveam fluturi în stomac, îmi urcau încet spre gât şi-mi sufocau şi gândurile… La mese vedeam prieteni dragi cu poveşti de demult, mâna iubitului îmi strângea mâna mică, doamna Iuliana Chelu ne încuraja, dar simţeam că nimic nu mă putea linişti…

Am păşit pe scenă cu teama unei păsări înainte de primul zbor. Primele acorduri ale lui Alec m-au făcut să-mi întind aripile. Am închis ochii, mi-am înfăşurat degetele reci în jurul microfonului… şi mi-am lăsat sufletul şi vocea să facă ce ştiu mai bine: să plutească. A fost întâi sonetul lui Charles Baudelaire, „Îţi las aceste versuri”, cu melodia compusă de noi doi şi tema de sonet muzical creată de domnul Florian Chelu…

Am cântat ca şi cum ar fi fost prima şi ultima oară, cu visele pe nori şi sentimente amestecate, cu parfumul verii orădene în nări şi gândul că „e ceea ce trebuie” mai viu ca niciodată. Am continuat cu „Acelaşi vis”, povestea noastră pusă pe note… Ne-am primit aplauzele ca şi cum ne-am fi trezit după secole lungi de aşteptare, ca şi cum ne-am fi găsit locul în sfârşit, ca şi cum lumea începea şi se termina acolo, pe scena noului Muzeu orădean…

Seara s-a încheiat cu toată Rock Filarmonica pe scenă cântând imnul universal „Give Peace A Chance”. Şi când spun „toată Rock Filarmonica”, mă refer şi la noi doi… pentru că de acum facem şi noi parte din acest proiect ideal. În primul rând cu inima. Şi apoi, cu muzica ce ne curge prin vene…

FOTOGRAFII AICI.

Au mai scris despre eveniment:
Crişana – articol 1
Crişana – articol 2
Bihon.Ro
Contrast Online

ROCK FILARMONICA ORADEA
Site Oficial
MySpace
Youtube