Aşa cum unii dintre voi ştiţi, probabil, de ceva vreme m-am mutat la Adevărul. Din octombrie voi scrie pentru suplimentul TV, iar până atunci îmi încerc condeiul în câteva pagini de ziar. De aici serile lungi petrecute în redacţie, cu vârfurile degetelor obosite de tastat şi cafeaua fără zahăr mereu în stand-by.  Trăiesc cu mere verzi, batonaşe fitness, idei proaspete şi dor – regim de păstrat mintea sănătoasă. Descopăr că oamenii sunt mai prietenoşi când minutele se consumă pe fast-forward, articolele sunt mai pline de sens când sunt scrise pe ultima sută de metri, cafeaua e mai tare şi fructele sunt mai dulci când fiecare minut contează.

Am intrat în media la 14 ani şi de atunci mi-a plăcut adeseori să spun că sunt “muzician cu veleităţi de jurnalist”, dar abia acum încep să înţeleg ce înseamnă să fii cu adevărat om de presă. Responsabilitatea e de mii de ori mai mare când ştii că n-ai o săptămână să-ţi revezi textele, ci doar câteva minute să iei deciziile potrivite. Cele pe care le vor citi, în şi printre rânduri, milioane de oameni.

Începe să mă roadă şi mai tare dezgustul pentru căutătorii de senzaţional, mai ales când văd clipă de clipă în jurul meu cum muncesc adevăraţii profesionişti pentru un material. La sfârşitul unei zile ca cea de azi, sunt sfâşiată de dor, număr minutele până voi ajunge acasă în braţele calde ale lui Alec… dar am şi satisfacţia muncii duse la bun sfârşit cu succes. Cu onestitate. Aşa cum fac jurnaliştii aceia super-dedicaţi din filme. Mă simt “de acolo“.

Print