(Alanis Morissette – Not As We)

De ce iubesc cântecul ăsta? Pentru că-mi aduce aminte de mine, cu sufletul făcut franjuri, tânjind exact după miracolul pe care-l trăiesc acum. După fiecare dezamăgire, tindem să nu mai credem în iubire, ne amăgim cu gândul că dacă nu vom mai fi răniţi niciodată, vom fi fericiţi. Dacă ne construim ziduri, nimic nu ne va mai putea atinge. Dar de ce niciodată, înainte de-a ucide speranţa, nu ucidem îndoielile?

Îi spun de multe ori lui Alec că sunt împăcată cu trecutul meu, cu lucrurile care m-au schimbat, care m-au făcut cine sunt… am cicatrici vechi şi noi pe aripi şi prin suflet, dar nu sunt acolo decât ca să-mi aducă aminte… că pot greşi, că e uman să dăruieşti fără să primeşti nimic în schimb… că e firesc să doară, uneori. Acum ştiu că toate momentele în care simţeam că mă sufoc de furie pe lume, pe viaţă, pe iubire m-au adus undeva – în braţele lui…

Acum ştiu că fiecare început dureros se transformă în lumină. Mi-aduc aminte cum scriam prin aprilie anul trecut… mă bucur că la puţin timp după aceea am putut să mă gândesc la “day one” din nou… şi că viaţa, dragostea, muzica – totul a început cu adevărat pentru mine.

Viaţa mea îmi pare un puzzle împrăştiat pe covor zilele astea, trec de la o stare la alta cu uşurinţa cu care aş da paginile unei cărţi, mă citesc şi mă recitesc şi tot nu înţeleg nimic, mă dezic de realitate şi-apoi mă arunc din nou în braţele îndoielilor, îmi vine să urlu…
Nu mai ştiu ce caut, dacă mai caut, ştergând, rememorând imagini şi cuvinte, călcând pe cioburi fără să mai simt tăieturile, fără să mai simt nimic, de fapt… astăzi, până şi durerea tace.