Cu multă vreme în urmă, am scris o însemnare intitulată “De ce-uri”, în care explicam de ce scriu. Astăzi, vreau să vă spun de ce nu mai scriu… atât de mult, de personal, de consistent. Îmi plăcea să cred că făcând totul public, zâmbetele şi lacrimile, împart cu generozitate bucăţi de suflet. Că, păstrând totul pe hârtie, îmi construiesc repere.

În nebunia a ceea ce se numeşte viaţa mea, de abia mai am timp să respir, să conştientizez, să compun şi să iubesc… darămite să mai şi consemnez toate astea! Am renunţat la jurnal din prima săptămână petrecută cu Alec, am înlocuit mirajul cuvintelor cu dulcea realitate a mângâierilor lui. Şi, totuşi, v-am făcut părtaşi la o poveste, un vis pe care sunt suficient de norocoasă să-l trăiesc.

Probabil vreţi să ştiţi, simt că vă datorez un răspuns – unde au dispărut arhivele blogului. Ei bine, în neant, la fel ca trăirile care le-au declanşat. Trecutul meu, împachetat frumos, colorat în nuanţe contradictorii, a fost servit uitării. Era balast, ocupa spaţiu şi trebuia să dispară. Am vrut să-mi şterg orice urmă de vulnerabilitate, orice îndoieli pe care răscrucile nepotrivite mi le-au stârnit. Am vrut un început curat, să mă cunoaşteţi aşa cum sunt, nu cum am părut în clipe de rătăcire.