Sunt obosită după o zi de sentimente amestecate, în doze mari şi necontrolate. Sunt fericită, speriată, mândră, puţin frustrată, ameţită, sfâşiată de dor de Paris şi de vise, lipsită de entuziasm şi de orice fel de putere asupra destinului (doar azi).

Doar azi, fata care zâmbeşte tot timpul are ochii cenuşii, umbriţi de lacrimi uscate. Nu am mai sărbătorit de mult 9 octombrie. Nu am mai deschis cu aceeaşi conştiinţă de sine caietul de cântece. Mi se pare că am înghesuit speranţele într-un loc prea sigur ca să mai crească, ca să-şi întindă aripile până-şi vor forţa transformarea în realitate.

Sunt fericită pentru cei din jurul meu, pentru care ni de aşteptare s-au încheiat cu un surâs. Sunt neliniştită pentru mine, pentru noi… nisipul din clepsidră mi se scurge lent printre degete, nu-i văd capătul, văd doar o vârstă unde, poate, se termină visul.

O să-mi ascund teama sub pleoape o dată cu zorile. Respir încet, ştiu că o să mă răzbun cu o ploaie de zâmbete. Dar acum aş vrea doar să urlu şi să plâng cu nasul în pernă, doar azi.