Întotdeauna mi-am trăit viaţa mai mult ca într-un jam session decât după o partitura prestabilită. Mi-e greu să fac planuri amănunţite pe termen lung, dar ştiu foarte bine care-i drumul şi nu vreau să mă abat de la el.

Poate dacă aş fi învăţat să-mi “injectez” doza de pragmatism mai demult, aş fi vărsat mai puţine lacrimi, aş fi petrecut mai puţine ore în culise, aş fi făcut playback în loc să cânt pe bune la minus nu-ştiu-câte grade Celsius, aş fi privit muzica drept afacere şi aş fi acţionat în consecinţă.

În schimb, am ales să fiu copilul ce priveşte cu ochi mari şi nedumeriţi toată mizeria din jur, consemnând doar potecile pe care trebuie să le ocolească. Am ales să cânt în loc să mă vând, ştiind că ăsta-i drumul mai lung, mai anevoios, dar singurul care mă va duce unde vreau.

Ştiam că-n ziua în care cuvântul “trebuie” şi limitările şi-ar face loc în muzica mea, totul ar fi pierdut. Ştiam că nu mai am nevoie decât de un suflet lângă al meu ca să pot muta munţii.

Poate am văzut prea multe, suficient cât să renunţ, să-mi pun idealurile la colţ şi să-mi spun că oamenii sunt încă prea închişi şi limitaţi pentru muzica noastră. Well, wrong.

O să-mi şterg încă o dată lacrimile şi o să cânt până când nu mai am aer în plămâni, până ce tot ce-mi va rămâne va fi consecvenţa unui ideal, o să cânt până când numele meu va rămâne o şoaptă în vânt. până când dimineţile vor avea culori mai frumoase… O să cânt ca prima şi ultima oară, alinându-mi neliniştile cu acordurile de chitară ale lui Alec. Forever begins… now.

Print