Am recuperat însemnarea, courtesy of Fata din Port

Lumea mă ştie cu zâmbetul pe faţă, de dimineaţa până seara… că doar e arma cu care am învăţat să sfidez problemele.

Şi totuşi… am momentele mele în care mă simt “şoarece de studio”, “şoarece de birou”, sufocată sub teancurile de hârtii virtuale de care trebuie să am grijă, cu ochii prea obosiţi ca să mai corectez articolele pentru TWP, cu sufletul dedicat după ceas şi muzica făcută mereu în contratimp. Prea obosită ca să mai chiţăi pe note…

Mă lupt cu oraşul, cu aerul condiţionat, cu metroul, cu fast-food-urile, cu fast forward-urile vieţii, jucându-mă cu secundele măsurate în zâmbet până voi ajunge acasă… şi atunci mă simt uneori “şoarece patetic”, pentru că adorm extenuată după o alergarea de 24 de ore pentru o bucăţică de brânză.

souris

Mă simt “şoarece de Bucureşti” când marea mă cheamă, iarba şopteşte “fugi cât mai departe” şi eu sunt atât de ancorată în realitatea gri de beton încât nu pot face niciun pas. Când sunt ocazii să cumpăr vise cu discount la iarbă verde şi eu stau blocată printre blocuri, cu dorul de ducă uscându-mi-se pe botic, mă simt “şoarece mic şi neputincios”.

Sunt câteodată “şoarece suprarealist”, haios pentru unii şi admirabil pentru cei care mai aleargă… pentru că văd bucuria clipelor şi întind lăbuţele spre lumină, spre tot ce dulce şi drag, în timp ce alţi şoareci se antrenează să fie mai rapizi decât mine, ca să ajungă la “caşcaval”.

souris2

Nu pot nega, sunt un “şoarece fericit” când zâmbesc cu toţii dinţişorii, când ascunzătoarea mea mică ocroteşte mai multă iubire decât poate duce lumea, când picioruşele mele lasă urme mici şi sigure în praful oraşului… mă îndrept spre linişte, cumva, poate nu azi, dar e mi-e clar că sunt pe drumul cel bun…

“Şoarecii” ca mine au urechile mai mari şi mai pufoase, să audă mai bine muzica din suflete. Sper că nu sunt o specie pe cale de dispariţie…

Print