Uneori, paşii rătăcesc aparent spre nicăieri, de fapt spre destin, spre lumină.  De cele mai multe ori, un zâmbet diferit prevesteşte o poveste mare – şi toată lumea vede piesele lipsă ale puzzle-ului, mai puţin tu, cea din spatele privirii care aşteaptă.

Se spune că vei zbura mai sus cu cât suferi mai mult, că vei învăţa să apreciezi ceea ce ai abia când te vei fi hrănit mulţi ani cu speranţe, alergând pe drumuri pavate cu spini.  Ştiu cât am aşteptat să pot zâmbi – şi asta-mi face zâmbetul mai dulce. Ştiu cât am aşteptat să pot iubi – şi nu fac economie de vise.

Sper doar că drumul meu întortocheat de-acum şi gândurile care sângerează în liniştea verii se vor transforma în muzică… pe care s-o împart cu voi, care să strălucească mai puternic decât orice, să şteargă amintirea neliniştilor care m-au purtat până “sus”.

Uneori, trebuie să zbori aşa cum te poartă vântul, cu aripile strânse, cu privirea spre umbrele de pe pavaj… încă puţin, încă puţin până vei putea privi spre lumină. De cele mai multe ori, e suficient să-ţi asculţi muzica din inimă, ca să ştii că eşti pe drumul cel bun.