Port soarele cu mine pe drumuri posibile, port soarele-n inimă pentru clipa când voi fi unde aparţin.  Unde aparţinem, fără a mai număra clipe. Visez să mă întorc seara acasă cu parfum de vise pe aripi, cu o mie de cântece-n minte şi buzele întredeschise pentru un sărut… franţuzesc.

Inspiraţia mea nu are nevoie de prea mult, un apartament-studio de unde să aud neliniştile Senei, paşii atâtor oameni  scriind istorii cu umbre pe caldarâm, acordurile unui pian ghicite prin fum dintr-un bar de jazz. Aş putea să mă hrănesc doar cu apă, covrigei săraţi şi sărutări, doar cu muzică, cu libertate şi vise cu aripi.

Aş putea să nu cer niciodată mai mult, ştiind că momentele pe care le aştept vor veni, dacă mă vor găsi la adresa potrivită. Poate undeva în Montmartre sau Clichy… Nu mi-ar mai fi greu să merg cu metroul, nicio distanţă nu mi s-ar părea prea lungă, niciun sacrificiu prea mare. Nici o clipă irosită.

Tânjesc după dimineţile când voi deschide fereastra încet,  să privesc Parisul adormit, să simt pe-un umăr dezgolit respiraţia caldă a iubitului meu şi să gustăm împreună din cafea aromată, cum doar aerul de acolo o poate face să pară. Atât. Din toate acestea voi face muzică, e doar o problemă de timp.