Pe 6 august vom fi la Oradea, la concertul comemorativ “Give Peace a Chance”, alături de Rock Filarmonica.
Locaţie: Muzeul Ţării Crişurilor (curtea interioară a Palatului Baroc)
Ora: 19.30
Intrare liberă
Pe 6 august vom fi la Oradea, la concertul comemorativ “Give Peace a Chance”, alături de Rock Filarmonica.
Locaţie: Muzeul Ţării Crişurilor (curtea interioară a Palatului Baroc)
Ora: 19.30
Intrare liberă
Parcă prea m-am ascuns de lumină în ultima lună, făcând lucrurile să pară mai grele decât erau. Aseară, în linişte parfumată cu santal, mi-am adus aminte de ce cu adevărat important… să cânt.
Asta îmi va face întotdeauna sufletul să zboare, chiar şi când orele mi se scurg printre degete, în perioade când dorm prea mult şi visez prea puţin, când lumea mă apasă, când până şi visele mici îmi stau împotrivă. Să cânt… pentru că sunt făcută din carne, oase şi suflet, unite de vibraţia aceea tainică a notelor în aer… Să cânt, pentru că altfel mă sufoc în oraşul gri, altfel mă uit, mă prefac în cenuşă. Să cânt, pentru a sparge tăcerea gândurilor negre, să cânt pentru zâmbetul iubitului meu, să cânt… pentru că nu ştiu să trăiesc altfel.
La un an după ce mi-am deschis sufletul şi am publicat această însemnare despre dentofobie şi cum am depăşit-o, încă primesc comentarii şi mail-uri dureroase, de la oameni care trec prin acelaşi coşmar.
Încerc pe cât pot să-i liniştesc, să le explic că totul se poate vindeca, că dinţii lor pot fi trataţi sub anestezie intravenoasă… că pot dormi adânc şi fără grijă în timp ce un medic bun le redă zâmbetul.
La 11 ani după o traumă care mi-a schimbat viaţa şi la aproape 3 ani după ce am depăşit-o, nu-mi doresc decât să trăiesc zâmbind şi să-i ajut şi pe alţii să facă la fel.
Pe dentofobicii care mi-au scris i-am îndrumat spre clinica domnului doctor Schally, omul despre care pot spune cu toată sinceritatea că mi-a salvat viaţa.
Ce vreau să reţineţi e că teama se şterge doar cu încredere. Şi orice durere va fi uitată odată ce veţi muşca cu poftă dintr-un fruct şi veţi zâmbi în oglindă…
Mi-aş dori din inimă să pot începe un ONG sau măcar un blog informativ dedicat acestei probleme, dar deocamdată vă sunt alături aici, virtual.
Nu uit că sunt printre cei norocoşi… şi că dentofobia e încă o boală marginalizată şi neînţeleasă de majoritatea medicilor români.
Singurul care a reuşit să-mi redea zâmbetul, domnul doctor Schally, poate fi găsit aici:
Str. Clucerului 46, Sector 1, Bucuresti
Tel.: 252.32.93
Fax: 223.05.80
Email: alexandru.schally@dr-schally.ro
www.dr-shally.ro
Şi, ca să vă demonstrez că dentofobicii nu sunt puţini (din păcate), dar şi pentru a-i ajuta să găseasca mai uşor această însemnare, iată şi câteva din căutările recente care au dus spre acest blog: se poate ca la dentist sa imi faca anestezie sa adorm?; frica de dentist; anestezie generala dentist; lesin anestezie dentist; anestezie generala pe masca sau pe vena; dr schally implant; teama de dentist; anestezia generala la copii in stomatologie.
“The demo recording sessions started in 1994 at Ballard’s home studio and included only Morissette and the producer, who recorded the songs as they were being written. Ballard provided the rough tracks, playing the guitars, keyboards and programming drum machines, and Morissette played harmonica. The duo sought to write and record one song a day, in twelve- or sixteen-hour shifts, with minimal overdubbing later. All of Morissette’s singing on the album respects that rule, and it was recorded in one or two takes each. The tracks that were redone later in a professional studio use the original demo vocals.” (Alanis Morissette, Jagged Little Pill – 1995)
Mă întreb… câţi muzicieni români ar fi în stare să facă asta, să se închidă în studio cu gândurile lor, faţă în faţă cu umbrele şi emoţiile care i-au urmărit anii întregi, şi să compună “la program”, cu sufletul pe tavă? Câţi ar fi în stare să-şi cânte demo-urile perfect, fără ajutorul găunos al Antares-ului, atât de perfect încât track-urile să rămână cele finale pentru album? Câţi caută autenticitatea, nu trend-ul, câţi urmăresc nu un hit, ci o carieră?
“She Wolf” is the first single from Shakira’s October album, which she recorded during a series of 12-hour-a-day sessions mostly in the Bahamas with John Hill (known for producing Santigold’s self-titled debut), Pharrell and other collaborators. She jokes she spent so much time locked away without daylight, “that’s probably why I turned into a she wolf.” But the hard work helped transform her sound from the slithery Latin-tinged pop of “Hips Don’t Lie” to something more glitchy, buzzing and fiercely danceable.(Shakira – She Wolf, single – 2009)
Păi da, cam aşa se face un album, urcând mai mult cu fiecare piesă, descoperindu-te şi reinventându-te, nu folosind aceleaşi instrumente şi aceleaşi teme, uşor schimbate, ca să păstrezi “sound-ul cool”. Sound-ul e în claritate, în melodicitatea emoţiilor, în felul în care “apeşi” cuvintele pe aer, în clapele acelea care-ţi sună în minte zile în şir.
Hit-ul e cel pe care mii de oameni îl vor asculta pe plaje, la frappe-uri, când fac dragoste, când conduc pe drumuri de munte, cu aceeaşi plăcere… pentru că inima lor vibrează la unison cu muzica ta. Ştii, un hit chiar NU e piesa aceea cu difuzări aranjate în heavy rotation, ale cărei versuri ajungi să le ştii pe de rost chiar dacă sunt imbecile şi cântate într-o engleză de baltă.
Eu… visez la libertatea şi timpul dăruit nopţilor de studio, visez la albumul nostru, pe care-l vom face şi dacă ajung să donez sânge de 14 ori pe zi… şi dacă ajung să folosesc aerul condiţionat pe post de soundscape… şi dacă lumea toată ne stă împotrivă. Pentru că m-am săturat să ţin în mine poveşti, să-mi sufoc emoţiile în vreme ce “artişti” adevăraţi îşi rezumă marea moştenire în patru versuri de doi lei.
Greşesc visând la nişte muzicieni care să se gândească întâi la muzică şi apoi la bani? La o casă de discuri care să fie în stare să marcheteze un produs discografic normal într-o lume pe dos? Nu ştiu, fără să vreau mai pun mâna pe câte-un Rolling Stone şi văd că nu sunt singura nebună din lume. Fără să vreau, îmi întind aripile mereu mai sus.
Vreau albumele acelea ca-n poveşti, cu poveşti, desprinse din viaţă şi nopţi nedormite în acorduri de chitară. Şi pentru că n-am lăsat niciodată un vis să-mi moară sub pleoape, voi face asta realitate. Îmi promit.
După ce am scris despre cartea mea preferată, “Undeva, cândva suave păsări cântătoare” pe blog, am primit numeroase cereri să o trimit pe mail. Acum, am găsit o metodă să fie disponibilă oricând pentru download, direct de aici:
O puteţi descărca gratuit dând click dreapta pe link-ul de mai jos şi alegând “Save Target As”, cu singura rugăminte de-a o da mai departe pe blogurile voastre sau prietenilor care şi-o doresc:
kate-wilhelm-where-late-the-sweet-birds-sang *
Încă o dată, îi mulţumesc Laurei, care m-a ajutat s-o regăsesc după atâţia ani.
* E o carte extrem de rară, deci nu-mi pun problema că am făcut rău vânzărilor oferind-o pe blog.
Când am auzit c-o să trag cu un pistol adevărat, mi-a tremurat puţin mâna. Şi mi-a tremurat şi când trebuia să ochesc drept. Cu toate astea, am făcut 28 de puncte (good stuff!) şi am reuşit să nu mă împuşc în picior ![]()
Dacă vă întrebaţi ce-a căutat cea mai neîndemânatică persoană din lume (adică moi) la tir sportiv, să ştiţi că Anca Nelersa e de vină.
Frumuseţea m-a invitat împreună cu Matei şi Cosmin (plus cea mai faină gaşcă de bloggeri) la poligonul de tir UTI, proaspăt deschis şi accesibil (aproape) oricui pentru 200 lei pe oră.
Vrei şi tu? Înscrie-te în concursul “I Dare U”, urmăreşte piesele de pe Utv şi poţi câştiga 10 şedinţe la poligon. Dacă asta nu e suficient de “tare” pentru tine, să ştii că au ca premiu şi un safari în Africa.
P.S.: Pentru mine, sesiunea de tir sportiv a fost şi un prilej să mă întâlnesc cu prieteni de care mă apucase dorul: Pyuric, Bimus, Adrian Ciubotaru, Buddha şi frumoasa lui Idah0.
Lista completă a participanţilor o găsiţi pe blogul lui Bobby Voicu, iar mai multe fotografii are Matei Garici.
Mai mult, am scris pe Apropo.ro.
Foto: Matei Garici