În ultimele două zile am tot ieşit, la sesiunea de tir sportiv cu bloggerii, la un Tweet Meet ad hoc la Cafepedia, aseară… şi mi-e tare bine.

Mai sunt mai puţin de 24 de ore până plecăm spre mare şi deja simt aerul acela minunat în nări. Aşa sunt eu, mă hrănesc din energia oamenilor, am nevoie de agitaţie, de zâmbete, de viaţă.

Sunt unul dintre acei muzicieni care preferă să zboare printre oameni şi gânduri decât să se îngroape în partituri. Prefer oricând fuga de lume şi gustul frappe-ului pe buzele iubitului meu, în locul unei repetiţii ca la carte.

Superficial, s-ar putea spune. Copilăresc, poate. Iresponsabil, dar şi asta e o alegere.

Pentru că ştiu: cele mai bune piese le-am scris pe stradă, en passant, sau după declicul unui zâmbet, după magia unei poveşti spuse peste masă, prin aburi de cafea. Întâi trebuie să vibrez, apoi să analizez.

Sunt o fiinţă solară, am nevoie de lumină şi de mare, de atingeri de catifea care să şteargă întunericul grijilor.

Sunt încă mai puţin decât aş vrea să fiu, îmi tremură aripile sub greutatea vieţii. Dar aleg să-mi păstrez sufletul liber şi dorul de ducă satisfăcut, să simt că dimineţile nu trec pe lângă mine.

Aleg să fiu acolo unde zâmbetul meu nu caută motive să existe, unde muzica e singura mea lege, unde timpul curge în bătăi de aripi.

Şi aleg să visez cu ochii deschişi, printre valuri şi oameni, sfidând acele ceasornicului, cărările bătute deja, propria-mi neputinţă…

Foto: Oceano Mare