În ultimii ani, tehnologia a evoluat până la nivelul la care poate face un star să arate mai slab… poate face ridurile să dispară şi pielea să strălucească precum a elfilor… şi dacă superstarurile sunt perfecte fizic, şi vocea lor trebuie să sune la fel.

În mod normal, acurateţea cu care cânţi e socotită ca parte a talentului tău vocal, dar odată cu inventarea Auto-tuneului, oricine poate cânta perfect pe note – şi atunci, cum se mai face diferenţa între muzicieni şi wannabe-s?

Auto-tune este practic un software ce recunoaşte frecvenţele notelor şi le poate modifica. Dacă nu ai cântat un Mi perfect, producătorul “trage” de notă până aceasta e exact acolo unde ar fi trebuit cântată. Aşa se explică de ce unii cântăreţi sună super-OK pe CD, dar live se prezintă execrabil.

Bineînţeles, perfecţiunea digitală vine cu un preţ: aşa cum un art director îşi dă seama când o poză a fost modificată în Photoshop, şi o ureche antrenată poate sesiza “efectul Auto-tune”, ca un uşor flanger/fâşâit/”robotizare” a vocii.

Peste hotare, Autotune-ul e pe cât de utilizat, pe atât de controversat – şi artiştii încearcă să ascundă pe cât posibil folosirea lui. În România, e ceva ce producătorii folosesc “by default”.

Madonna, Britney Spears şi chiar Celine Dion au apelat la Auto-tune pe albume, din 1999 încoace. Trist, dar adevărat!

Artişti precum Death Cab for Cutie, Martina McBride şi Allison Moorer sunt printre artiştii care au refuzat să foloseasca corectura digitală, Allison ajungând chiar să-şi pună o etichetă pe album, cu textul “acest disc a fost înregistrat fără Auto-Tune”.

Acest artificiu a început să fie folosit şi live, ca efect de rack. Da, artiştii falsează pe scenă, dar la public ajunge un sunet “ajustat”, uşor nefiresc… dar in gama.

Auto-Tune a ajuns să fie folosit ca efect de sine stătător în piesele lui Cher, T.I., Kanye West şi, după model occidental, Puya. Când îi dai parametrii la maxim, obţii efectul acela de “robot”.

De curând am descoperit un documentar destul de complet pe această temă, vă invit să-l urmăriţi dacă vreţi să vă lămuriţi care e treaba cu Auto-tune. E hazliu, uşor “pro”, dar plusează prin faptul că îl prezintă pe inventatorul “jucăriei” (seismologul Andy Hildebrand) şi ilustrează pas cu pas procesul de corectare a vocii. Embed-ul nu merge, deci click aici pentru a-l vedea.

P.S.: Nu o dată, am fost catalogată drept “fiţoasă” pentru că nu accept Auto-Tune pe voce. Nu mă cred perfectă, dar vreau să fiu reală. Şi am convingerea că peste 10-20 de ani se va râde de piesele cu Auto-Tune aşa cum râdem noi acum de sunetele MIDI şi coafurile ciudate din anii ’70 Ce rost ar mai avea să mă numesc cântăreaţă dacă nu-mi pot interpreta piesele corect, fără “ajutor”?