Sunt nerăbădătoare să-mi recâştig răbdarea, să-mi învăţ zilele să curgă leneş, să uit sunetul deşteptătorului, să nu mai cunosc decât acea lentoare însorită a zilelor de vară, gustul sărat al mării pe piele, tăcerea dintre două şoapte de iubire, acel “dolce far niente” de care au nevoie artiştii pentru a trăi.

Da, vom învăţa mai devreme sau mai târziu că fericirea se joacă pe mize mari, fără plasă de siguranţă, că uneori trebuie să fugi pentru a-ţi găsi locul (şi eu simt, precum Alanis, că “I’ve been running so sweaty my whole life, urgent for a finish line“).

Mi-am propus să-mi impun răbdarea de-a lua zilele una câte una, aşa cum vin, cu toate dezamăgirile spălate de lacrimi şi toate zâmbetele după care tânjesc câte opt ore pe zi. Să nu mai aştept clipa dată în care lucrurile vor fi aşa cum vreau, ci să trăiesc acum, gustând prezentul din plin, chiar dacă e puţin sufocat de doruri şi aşteptări.

Am să învăţ răbdarea asta sărut după sărut, piesă după piesă, dimineaţă după dimineaţă în care ne trezim cu ochii lipiţi de somn ştiind că ne irosim un pic, că ne luptăm prea mult, că “the big city life” ne pune uneori visele la pământ. Dar sufletele noastre sunt la adăpost, unul în braţele celuilalt, încălzite de muzici şi aripi. Tot ce mai trebuie să învăţăm e răbdarea…