Demult, când nu cunoşteam bucuria de a-mi împărţi emoţiile pe o scenă, am început să cânt pentru că aveam nevoie de ceva al meu, o breşă de siguranţă într-o viaţă ermetică, un zâmbet inventat pe note printre lacrimi, un mod (mai mult o şoaptă) de exprimare prin atâta tăcere.

După ce am cântat pentru prima oară în faţa oamenilor, am devenit dependentă nu de aplauze, ci de privirile lor, de liniştea aceea luminoasă pe care simţeam că le-o dă muzica. Ghiceam câte un zâmbet în mulţime… şi zâmbetul se împletea cu notele mele, muzica ochilor închişi apoi, privind doar spre suflet. A fost ceva atât de direct, firesc şi nepreţuit, încât am simţit că n-aş mai putea trăi fără să fac asta.

Şi apoi… mail-urile în care îmi spuneau că primul dans la nuntă a fost pe “Soarele meu“, că prima dragoste a fost ca-n “Dacă mă iubeşti“, că o fată cuminte îndrăgostită de un rapper i-a trimis piesa “Gheaţă” pe mess în loc să-i spună că-l iubeşte… că dimineaţa e mai dulce dacă te trezeşti cu “La cafea“. Simt că trăiesc pentru asta, pentru a nu tăcea, pentru a inventa mereu motive pentru un zâmbet, pentru coloana sonoră a unui poveşti de dragoste, şoapte pentru clipe magice.

Cânt pentru cei care ştiu să asculte cu inima, pentru cei care-mi întorc un zâmbet la concerte, pentru cei care simt cântecele cu ochii închişi… cânt pentru ceea ce iubesc.

Foto: Ana Maria Huluban