“Am început de mic să inventez poveşti. Poveşti din care zânele erau date afară în şuturi de către femei protective şi bărbaţi frumoşi. Cu măiestrie-mi aşezam cuvintele în versuri, de-a lungul portativului de care eram fascinat. Prietenii cei mai buni îmi erau creionul şi hârtia, şi locul cel mai fain de joacă era tărâmul imaginaţiei, îngrădit doar de scalpul acoperit de şuviţe blonde.

Credeam că lumea este tot ceea ce văd şi că e toată bună. Credeam că pot să-i fiu mereu prieten. Eram doar un copil fără de nume.
Şi îmi doream să cresc, să fiu ca toţi acei oameni înalţi pe care arzător doream să-i întâlnesc.

Îmi tot scriam povestea şi o cântam în scări de bloc, pe timp de ploaie, în faţa băncilor pline de-admiratori, scăldate de palpabile, inofensive raze de soare, pe cărarea înconjurată de maci zâmbitori, umbrită de frunzele nucilor sub care mă adăposteam din când în când. Mi-amintesc şi acum ziua în care mi-am mânjit pentru prima dată inocenţa, încercând să le răpesc roadele.

De atunci mi-am cântat povestea pe străzile pe care nimeni nu te vede, pe cele unde nimeni nu te-aude, apoi de-a lungul celor unde oamenii te uită. Am păşit curajos pe punţile strâmte şi fragile ale încrederii, crescând până la înălţimea celor ce mi-au încurajat greşelile spre a mă prăbuşi mai repede în golul lumii lor, înşelându-mi aşteptările. Mă luam la trântă cu împotrivirile celor mulţi, ce mă privau de entuziasm. Acum, în mare parte, le ignor. Şi pe deţinătorii lor, deopotrivă. Tot ei sunt cei ce mă doresc perfect, deşi unii vor afirma altceva. Mă vor la timp, la timpul lor, atunci când au nevoie de vreo parte din mine, când poftele lor devin neînfrânate şi gata să mă-nghita într-o clipă. Şi dacă nu mă vor perfect, cel mai probabil şi dezamăgitor e gândul că nu mă mai vor deloc.

Însă acum, copilul ăsta este mai înalt şi are-un nume. Şi celelalte binecuvântări primite-odată cu acesta. Şi este încă, poate în mod surprinzător, un copil bun, prea bun pentru mulţi dintre cei care-l cunosc, cei care-l vor, cei care-l cheamă. Încă acordă-ncredere, însă atât cât se cuvine, iubeşte profund făr’ a primi nimic în schimb, îşi poartă-n continuare curiozitatea spre extreme.
Cele mai bune prietene îi sunt câmpurile de editare. Pe ele se dezlănţuie, aleargă, dansează, urlă, tresare şi le udă cu lacrimi, mulţumită celor ce îl fac să plângă.

Acolo se nasc strugurii savuroşi din care se prepară vinul alb ce-i ţine companie în fiecare seară de vineri, până în ziua-n care îl va împărţi cu cineva care să-i returneze dragostea în cantităţi iresponsabile. Nu mai permite nimănui să facă sex cu talentul, frumuseţea ori cu inteligenţa lui, nu mai răspunde la telefon amăgirilor, nu le ascultă nici măcar mesajele vocale lăsate în căsuţa prăfuită.
Simte ca se iroseşte şi îmbătrâneşte mai repede decât ar trebui într-un oraş în care se perindă doar sufletele adormiţilor lumii acesteia.
Şi-a propus să facă tot ce-i stă în putinţă pentru a-l părăsi, ca pe un vis urât uitat în zorii unei zile însorite şi să se-ndrepte cu tot ce a mai rămas bun în el către metropola unde, îmbrăţişat de semeni uimitori, îşi va regăsi casa.

Încă mai scriu poveşti. Poveşti în care tu te regăseşti.”

Iulian-Anton Brudiu

Pe tine ce te face uimitor? E vorba despre o culoare? Este vreun sunet sau un acord? Vreo scamatorie? Succesul dobândit la job? Un tic verbal sau un anume gest? Uimeşti prin aspectul tău? Numărul de cuvinte pe care le ţii minte? Viteza cu care străbaţi pe bicicletă străzile aglomerate? Colecţia ta de lacrimi? Puterea de convingere? Descărcările necontrolate de bună dispoziţie?

Acordă-ţi timp de cercetare şi descoperire a lucrurilor care te fac uimitor şi Iulian va scrie despre tine în cadrul următorului său proiect literar. Simte-te liber sa faci toate aceste lucruri cunoscute, scriind sau trimiţând la iulian_brudiu@live.com un filmuleţ cât mai grăitor.

Mai mult, vei putea apărea alături de alţi oameni uimitori într-un pictorial memorabil.

Fii uimitor!