I’m a runner, I’m a dreamer, I’m an incurable optimist, I’m a believer… Am seri în care-mi vine să plâng de oboseală, dar mă refugiez într-un zâmbet când prietenii mă întreabă când voi mai avea timp de-un nou proiect, de-o nouă ambiţie.
Ridic din sprâncene când lumea se miră, cum îi pot ajuta pe alţii când de-abia mă ajut pe mine? Pentru că altfel n-aş putea respira, ştiind că eu îmi clădesc viaţa dintr-un surâs în timp ce alţii nu pot zâmbi.
Dimineaţă mergeam pe străzi gândindu-mă cât de dulce ar fi o evadare acum, poate o mare de melancolii înainte de-a intra în iarnă, poate Balcic, cu arome dulci de dragoste ca-n “Noi suntem zeiţe” a lui Alice Năstase…
Aş vrea să conduc pe drumuri de munte până m-ar durea privirea de atâta frumuseţe, să mă sufoc de sărutări apăsate pe buze, să mă încarc cu energie din nori şi din picuri de ploaie pierduţi prin şuviţe.
Madridul ne aşteaptă, cu braţele întinse ale celor care ne iubesc atât de mult şi de care ne sfâşie dorul uneori. Familia noastră de acolo ne aşteaptă cu inima, noi numărăm secunde… şi eu visez fugi fără întoarcere, după ce vom fi îndeplinit cât putem din vise aici.
Va urma un început de an cu aripi întinse, va trebuie să dau tot în muzică, în scris, în dragoste. Să uit apăsarea din curgerea orelor, să mă hrănesc cu speranţe şi cu cafea până la primii muguri de reuşită.
Nu mi-e teamă, am învăţat să accept provocările aşa cum vin şi să-mi transform neliniştile în stigmate temporare.
Acum ştiu doar că am nevoie de o vacanţă, cuibărită în braţe şi departe de lumea dezlănţuită…
