Mi-am petrecut cam zece ani din viaţă imaginându-mi, planificând cum şi cine voi fi atunci când voi putea zâmbi. Puternică, frumoasă, invincibilă, cântându-mi drumul prin toate furtunile vieţii, de neoprit, sigură pe mine, nesingură. Mi-am promis că nimic nu mă va frânge şi că inima mea va fi suficient de mare să iubească pur, necondiţionat, orbeşte. Că indiferent cât aş suferi, speranţele mele nu se vor evapora stupid, că oricât m-ar durea aşteptările şi punctele de suspensie, idealurile mele nu vor ajunge strivite sub papucul realităţii. Mi-am promis că ori de câte ori mă voi opri din zbor, aripile mele vor creşte mai frumoase, mai puternice.

M-am minţit sistematic că într-o zi voi fi bine, iar binele meu însemna “dragoste şi muzică“, după o definiţie nebunească şi adolescentină, pe care o confirmam însă zi de zi, cu fiecare respiraţie, cu fiecare notă, cu fiecare sărut. Aceasta a fost certitudinea mea, că am ajuns în punctul în care sunt bine, că sunt norocoasă să primesc atâta fericire după toate zidurile de până atunci, că sunt iubită necondiţionat şi ireversibil, că sunt iubită şi iubesc – şi dincolo de asta nu mai există îndoieli şi durere.

Mi-am petrecut patru ani uitând toate lecţiile pe care le-am învăţat cu aripi frânte şi urme de sânge înainte: că nimeni nu trebuie să mă vadă la pământ, că niciun om nu trebuie să ştie ce gust au lacrimile mele, că încrederea nu e decât un cuvânt mare uneori şi nu se potriveşte niciodată cu adjectivul “total”, că iubirile se câştigă şi se pierd mai ceva ca războaiele absurde, că nimeni n-a scris vreodată tratate internaţionale de pace care să funcţioneze la nesfârşit şi nici poveşti de dragoste unde afli de chiar “au trăit fericiţi până la adânci bătrâneţi“. Am uitat că atunci când iubirea moare, trage totul după ea… speranţele, planurile, muzica, jumătăţile de idealuri… Am uitat că nimeni nu vrea o umbră, nimeni nu vrea problemele nimănui – şi nimeni nu e responsabil să ţi le rezolve.

Îmi pare atât de rău că mi-am şters jurnalele… acum mă îndoiesc până şi de umbra mea, am uitat cum se face. Am uitat cum e să simţi că te sfâşii de durere pe dinăuntru, să scrii despre asta cu o detaşare chirurgicală, să fii precis în cuvinte şi dureros de prezent în amintiri. Am uitat cum sunt nopţile de singurătate cu vin şi ciocolată, când îţi vine să dai tencuiala jos de pe pereţi cu unghiile – şi dimineţile în care îndepărtezi meticulos rimelul prins între gene, amestecat cu lacrimi, doar pentru a o lua de la capăt. Am uitat cum se face, am uitat cum se suferă, am uitat cum se uită… şi chiar nu-mi aduc aminte cum să încep din nou.

Mi-ar plăcea să mă întorc la notiţele mele din 2007, să mă regăsesc teribilistă şi pierdută după şapte operaţii şi momentul când am crezut că mi-am depăşit dentofobia, să am înapoi inconştienţa cu care trăiam şi visam atunci, libertatea cu care încercam tot ce mi se părea frumos şi nebunesc, dar mai ales îngăduinţa cu care mă priveau cei din jur făcând toate astea. Fiind eu.

Pe atunci, totul părea încă posibil. Singurătatea mă sufoca la fel, nopţile reci îmi apăsau pe inimă şi da, uitându-mă în oglinzi îmi păream tot imposibilă şi imposibil de iubit. Dar mai era ceva acolo: dorinţa de-a demonstra că nu e aşa, de-a face imposibilul, de-a sfida legile nescrise. To break the unbreakable.

Vedeam în fiecare clipă o posibilitate, în fiecare zâmbet o lume de lumini, în fiecare noapte nedormită o oglindire a întunericului meu, dar acceptam asta cu o seninătate implacabilă. Ştiam că după toată suferinţa, lucrurile bune vor veni. Now the only one that’s broken is me.