Ştii, sunt zilele acelea când vrei doar să te ascunzi sub o pătură moale şi caldă, să te afunzi în mii de straturi de uitare şi în aburi de ciocolată caldă, să dai ignore lumii întregi şi să rezolvi puzzle-uri imaginare prin gânduri…

Şi când simţi că te-ai rătăcit prea mult prin propriile încurcături, când frica de oglinzi ţi-a mai trecut puţin, când setea de muzică şi de oameni şi de clipe noi devine prea mare, e timpul pentru o rochie roşie şi un pic mai mult curaj.

Nu sunt genul acela de fată, genul la care aspiram oarecum (şi e ciudat când cei mai apropiaţi prieteni îţi spun că nu poţi fi fericită în lumea asta dacă nu devii “mai piţipoancă“), însă într-o seară oarecare de vineri mi-am studiat îndelung alegerile, desigur cele în materie de încălţăminte şi make-up, am rugat-o pe prietena mea Raluca să-mi întindă părul şi să-mi urmărească mâna tremurândă trasând cu atenţie maximă o dâră de eyeliner. Mi-am purtat rochia roşie şi jacheta military cu nonşalanţa unei fete ce îndrăzneşte să se simtă frumoasă, norocoasă, dorită, nebună într-un mod adorabil şi universal acceptat.

***

Şi după o seară magnifică, m-am întors la singurătatea mea cu aromă de ciocolată caldă, la siguranţa uşor iluzorie a unei pături moi, să şoptesc cu buzele fragile, purtând doar urmele rujului roşu de aseară, câteva concluzii…

***

Un bun prieten spune “dacă ţi-e foarte rău, înseamnă că ţi-a fost şi foarte bine” – ceea ce înseamnă că acum, când gust din clipe aproape nevisate şi-mi beau cafeaua în îmbrăţişări din care nu-mi vine să mă desprind, acum, când îndrăznesc să mă mai trezesc zâmbind după o vreme în care m-am anesteziat cu ciocolată şi vin, acum e oaza mea, liniştea mea dulce de dinaintea altor furtuni.

Acesta e “foarte binele” meu, pe care trebuie să învăţ să-l savurez fără teamă, poate doar cu înghiţituri mai mici, ca pe cafeaua din dimineţile astea magice de noiembrie. Să nu mă gândesc dacă va fi un sweet November sau un sweet season, să nu temporizez / temperez nimic, să iau lucrurile aşa cum vin. Să dorm puţin, să trăiesc intens, să visez nebuneşte de mult, cu ochii deschişi. Să scriu despre toate astea, pentru a-mi păstra amintirile intacte şi gândurile vii, când va fi vremea furtunilor de toamnă. Şi totuşi, să-mi pun muzica şi visele nesfârşite pe primul plan. Să le îndeplinesc.

Promit să nu-mi mai fac griji că mi-e foarte bine înainte de a-mi fi foarte rău… despre asta, vom vedea mai încolo.

Deocamdată, îmi şterg ultimele urme de ruj roşu de pe buze, îmi promit că voi face rost de unul rezistent la transfer şi… mai pun de-o cafea.

* Foto: Iscream