Ceea ce mă defineşte cel mai mult, dincolo de muzică, e nevoia mea absolut nocivă de-a analiza şi anticipa. De a nu ţine anumite lucruri doar pentru mine, în ciuda versului “If I’m wise enough, then I won’t speak my soul“. Sunt genul care n-a înţeles niciodată limitele şi regulile. Am încercat să învăţ nepăsarea, ca pe-un exerciţiu, să construiesc ziduri interioare şi să spun “până aici, gata, stop” când simt cum se pierd prin ceaţă marginile plaselor mele de siguranţă. Am încercat, serios, dar nu sunt genul căreia să-i reuşească astfel de lucruri.

Ceea ce mă defineşte, dincolo de nevoia de analiză, e muzica. Chiar cred că nu poţi scrie despre ceea ce nu trăieşti. Nu poţi scrie dacă nu trăieşti, dacă nu îndrăzneşti, dacă nu joci totul pe-o carte, dacă nu-ţi păstrezi inima deschisă, chiar şi atunci când i-ai uitat bpm-ul. Ştiu, când dai prea mult şi scrii până când cuvintele şi notele se transformă în cenuşă, ai face orice să nu repeţi experienţa. Să nu mai doară. Play it safe. Nu cere nimic, nu da nimic, just enjoy the moment. Trebuie să existe o modalitate prin care totul să devină dispensabil, nothing you can’t do without.

Însă sunt suficient de lucidă şi mă cunosc suficient de bine încât să ştiu că eu nu pot face lucrurile astfel – am încercat, dar n-am învăţat cum e cu nepăsarea. Sau poate pur şi simplu îmi place să mă joc cu focul – şi ştiu că asta mă face mai bună, mai trează, mai vie… ştiu că asta mă face să scriu, să merg mai departe, să savurez clipele cu adevărat, să număr secunde în bătăi de inimă… fără vreun plan sau vreun bpm prestabilit. Îmi plac întorsăturile de situaţie şi cuţitele răsucite în inimă (sau în orgoliu) la fel de mult precum îmi plac schimbările de game. Şi încă n-am găsit modalităţile de-a face lucrurile astea subtil…

Ştiu că nu mai pot dărui nimic necondiţionat, ştiu că anumite uşi îmi sunt închise poate pentru totdeauna, ştiu că ăsta nu e momentul să mă gândesc la altceva decât la planurile şi visele mele… dar mai ştiu şi că n-aş fi eu dacă n-aş sta adesea pe marginea prăpastiei, dacă n-aş memora momentele de dinaintea fiecărui sărut, dacă n-aş spune toate tâmpeniile care-mi trec prin minte… dacă n-aş recunoaşte că am fluturi în stomac atunci când simt asta (chiar dacă, uneori, cuvintele sunt cel mai eficient “insecticid”). M-aş trăda pe mine dacă m-aş încăpăţâna să fiu altfel. Aş pierde cele mai frumoase clipe in between.

Aşa că mai bine nu tac, mai bine îl citez (şi învinuiesc!) pe Camil Petrescu (“câtă luciditate, atâta dramă“), mai bine-mi aduc aminte pentru cât timp şi pentru ce sunt aici, mai bine îmi iau caietul cu coperte negre în braţe, să-mi aştern gândurile şi notele de dincolo de cuvinte în pagini albe… Mai bine mă feresc de metaforele ce implică aripi, insecte sau aeroporturi, pe viitor. Sau mai bine să nu-mi cenzurez niciun gând?

Dincolo de definiţii şi concluzii, e acelaşi miez de noapte dintotdeauna, cu rătăciri şi vin roşu, (ne)aşteptări nespuse, cel mai dulce-amărui fel de singurătate. Şi dulce-amărui e bine! Oricum e bine, dacă asta mă face să scriu. Şi am mai multe cântece în minte decât fluturi.

* Foto: Iscream