Simţeam că am obosit, pur şi simplu, că n-are niciun rost să continui dacă nu pot avea încredere în nimeni, cu atât mai puţin în prietenii cei mai apropiaţi, în propriile gânduri, în privirea a caldă a celui care mă ţine în braţe… Niciun argument din lume n-ar fi sunat mai bine decât “nu eşti singură“, însă mă simţeam singură chiar şi înconjurată de oameni şi de muzică, simţeam pământul cum îmi fuge de sub picioare şi certitudinile cum mi se risipesc în aerul greu.

Aş vrea să cred în psihanaliză, să mă întind pe o canapea de catifea verde într-un birou impunător şi un străin cunoscător al secretelor lui Freud şi Rank să-mi explice de ce mă zbat atât fără sens. Să-mi spună că poate am fost copleşită prea mulţi ani de durerea fizică şi n-am observat cum sufletul mi se decojea pe dinăuntru… iar atunci când m-am vindecat fizic am început să simt distrugerea continuă provocată de o rană deschisă… lipsa familiei… ghemul meu de neîncrederi… speranţa că într-o zi voi avea cariera visată şi pe cineva cu care să împart toată frumuseţea viselor mele împlinite. Încă mai cred, într-un colţ de suflet, că “happiness is only real when shared“. Şi pare atât de improbabil acum…

Poate mi s-ar spune că mi-e teamă să fiu fericită când la sunt la răscruce de drumuri, când toată îndrăzneala mea de-a spera e împachetată bine şi pusă la păstrare pentru mai încolo… acum, când simpla menţiune a cuvântului iubire mă face să mă înec într-un ocean de îndoieli.

Un psihanalist mi-ar pune întrebările potrivite, mi-ar răscoli trecutul până m-ar face să înţeleg de ce nu mă pot bucura de prezent, de ce las să-mi scape printre degete clipe atât de frumoase, de ce le arăt celor care mi-ar putea fi atât de aproape tot ce e mai rău, de ce pun pe fugă doar pe cine contează, de ce, de ce, de ce?…

Şi poate m-ar întreba când m-am simţit ultima oară sufocată de fericire, dar am ascuns asta cu pricepere… şi poate n-aş spune-o, dar aş şti prea bine: a fost în dimineaţa de după o noapte de coşmar, când m-am trezit lângă cel pe care mi-l doream atât de mult lângă mine. În clipa aceea nu-mi aminteam nimic din ce făcusem şi spusesem greşit, nu-mi dădeam seama că ceea ce e între noi e atât de frumos şi fragil încât ar putea dispărea în clipa următoare… nu ştiam decât că simt ceva atât de nemeritat şi neaşteptat, ceva care-mi umple sufletul de lumină…

Vreau să cred că în loc de a-şi încheia notiţele cu menţiunea “un caz incurabil de nebunie şi neîncredere”, psihanalistul meu imaginar mi-ar spune “Du-te acasă, dă-ţi cu apă rece pe faţă, trezeşte-te naibii la realitate şi bucură-te de ceea ce trăieşti. Eşti mai norocoasă decât crezi că meriţi“. Şi, într-o realitate aproape ideală, aş mai primi o şansă să constat şi eu toate astea…