Prefer să doară decât să nu simt nimic. Prefer să plătesc preţul pleoapelor obosite pentru dimineţile cu lumină albastră strecurată printre jaluzele, cu şuviţe negre răsfirate pe perna mea preferată, cu sărutări cu gust de cafea şi ciocolată, după ce doar cu câteva ore înainte îmi simţisem sufletul deşirându-se dureros de real…
Prefer să mă zbat până voi face adevărată afirmaţia “va fi bine” decât să trăiesc fără speranţă. Prefer să-mi planific viitorul în paşi mici, dar siguri, să mă hrănesc cu visele mele, să-mi construiesc aripi din tot ceea ce ştiu că pot face.
Prefer să-mi ascult inima şi nu instinctul care-mi spune “fugi!“, prefer să mă pierd de o mie de ori decât să pierd clipele astea pe care ştiu atât de bine că le voi transforma în cântece, le voi ţine prinse în jurnale de amintiri… Prefer să arăt că sunt astfel, jumătate lumină şi jumătate întuneric, chiar dacă asta înseamnă şi să recunosc cât de fragil e echilibrul dintre oceanele mele de nelinişti. Prefer să fiu “prea romantică” decât prea rece, aleg să las deschisă o poartă mică, mică spre sufletul meu şi să sper că nu-mi va fi trântită din nou peste degete.
Prefer să mă joc cu focul, să fiu mereu pe marginea prăpastiei, mereu între vise dulci-amărui şi realităţi posibile, prefer să fiu eu cea care cere mai mult din tot. Mai multă fericire de-o clipă, mai multă (ne)siguranţă, mai multe cântece şoptite, drumuri întortocheate, priviri scânteitoare prin tot întunericul nostru, mai multe clipe ce dor – sau clipe de dor. Mai mult, mereu mai mult, ca să nu uit pentru ce sunt aici. Prefer să gust necugetat din toate, the good and the bad, the pleasure and the pain, decât să mă abţin pentru că mi-ar fi teamă. Până la urmă, “care e cel mai rău lucru care s-ar putea întâmpla?…“
Singer-songwriter, daydreamer, coffee addict
mi-ar placea sa-mi alipesc ultima intrebare si sa imi setez fricile stupide si gandurile idioate care dau navala peste mine sa raspunda si sa gandeasca logic la ” care e cel mai rău lucru care s-ar putea întâmpla?”
Oare tu cat crezi din ce scrii de obicei si cat iti doresti sa crezi in ce scrii? Intreb pentru ca gandurile venite in urma framantarilor, de orice fel, sunt altele decat cele dinaintea framantarilor? Rafuieli interioare le zic eu, bine si rau.
“Oare tu cat crezi din ce scrii de obicei si cat iti doresti sa crezi in ce scrii?” – scriu abia cand incep sa cred si cand gasesc un sens framantarilor mele. It’s almost not real until I write it down. Si sunt genul care traieste / simte la extreme, dupa cum probabil se si citeste printre randuri. Si dupa cum probabil e la fel de evident, nu-mi pare rau pentru asta…
Am ramas agatat in “nopţile de singurătate cu vin şi ciocolată, când îţi vine să dai tencuiala jos de pe pereţi cu unghiile”… si te tot astept sa iesi din starea actuala de ‘echilibru fragil’. Scrii fenomenal, iti cizelezi trairile cu precizie geometrica, insisti sa pleci cand preferi sa ramai si te opresti doar atunci cand inertia iti sugereaza sa iei viteza… Realizez ca fara asemenea trairi n-ai avea puterea sa creezi si fiecare secunda de seductie in plus te stimuleaza exponential. Concomitent, clipele tale de nesiguranta se transforma in mici si duioase triumfuri literare… Mai scrie! :)