De fiecare dată m-a mirat încăpăţânarea inimii mele, felul în care după fiecare iubire frântă am reuşit să mă ridic rapid de jos, să-mi scutur aripile de praf, să-mi umplu caietele de cântece, să merg mai departe. De data asta, însă, e altfel. Ceva s-a rupt, subtil şi iremediabil, în sufletul meu. Încerc să fac tot ce trebuie, cum trebuie, tot ce-aş face în mod normal după un final dulce-amărui de vis, însă pe dinăuntru nu mai e nimic…

***

Îmi aduc aminte şi acum o dimineaţă de mai când mă plimbam cu Laura pe Calea Victoriei, umblasem ore în şir prin oraş vorbind despre visele noastre sfărâmate şi dezamăgirile fiecăreia şi ea insista că a amorţit de atâta suferinţă, că nu mai vrea, că nu mai poate…  Eu i-am spus că prefer să simt cum mor un pic pe dinăuntru în fiecare zi, să mă îndrăgostesc din nou şi din nou de clipe imposibile, să cad de o mie de ori… decât să nu simt nimic. Asta se întâmpla acum câţiva ani – şi a rămas un adevăr, readus aminte printre rânduri scrise recent.

Am trecut prin nişte ani frumoşi sfârşiţi trist, am trecut prin nenumărate experienţe care ar fi trebuit să-mi schimbe imaginea despre lume, despre oameni, despre dragoste. Tot nu m-am învăţat minte. Linia subţire dintre naivitate şi cinism s-a trecut abia acum, după o “porţie” neaşteptată şi nesperată de magie, condensată într-un timp prea scurt şi plătită atât de scump: cu credinţa mea în iubire. Abia acum înţeleg cu adevărat ce înseamnă să nu mai vrei, să nu mai poţi, să nu mai simţi. Să amorţeşti pur şi simplu, sperând că de data asta inima ţi s-a închis pentru ultima oară.

***

Întâi de toate am uitat să plâng – mai puţin când venea vorba de piese ce spuneau mai mult decât toate cuvintele din lume – apoi am învăţat să tac, să mă îndoiesc de mine şi de noi într-o linişte ce m-a frânt în mii de bucăţi, apoi am stat pe covor ore-n şir, în prima dimineaţă din 2012, scriind de mână pagini întregi şi fumând, promiţându-mi că de data asta are să fie altfel. Pentru câteva zile de fericire fragilă, am reînvăţat să mă mint.

Pentru nopţile în care mă îmbătam cu parfumul şi notele lui perfecte, cu fiecare atingere, am renunţat la orice urmă de raţiune. Am ales să-mi dau pe silent instinctul de conservare, care-mi spunea “fugi cât mai poţi“. Pentru cuvintele şoptite printre sărutări (“noi trebuia să ne întâlnim…“, “te iubesc la fel de mult precum mă iubeşti şi tu“), am acceptat tacit un final previzibil. Noi doi trebuia să ne întâlnim, într-adevăr. Pentru agonie şi extaz, pentru cântece şi tăceri, pentru zile prea lungi de aşteptări şi nopţi albe de vise, pentru tot întunericul pe care-l împărţim, dincolo de cuvinte. Pentru a-mi demonstra că mai era ceva de frânt după toate poveştile de dinainte – şi abia acum mi-am pierdut sufletul cu adevărat.

***

Chiar aştept, aştept ziua în care cineva mă va iubi şi mi se va dărui necondiţionat, iar eu nu voi refuza, pentru că-mi va fi bine în braţe calde şi înconjurată de singurul sentiment pe care-l căutam cândva. Mi se va spune “Te iubesc“, iar eu, cu responsabilitate şi oarecare recunoştinţă, voi spune doar că “ştiu“. Mi se va spune că sunt extraordinară (şi, oglindită în privirea celui care va şopti cuvintele astea, chiar aş putea să fiu), iar eu voi răspunde “exagerezi!“, ca să nu rămân datoare cu prea multe complimente. Şi poate, alegând să uit uneori că totul e zădărnicie, voi părea şi eu pierdută în privirea lui, sfâşietor de sinceră, aproape îndrăgostită.

Şi-am să-mi împart nopţile şi dimineţile, cântecele, croissantele şi sandvişurile cu somon, muzica din inimă, filmele preferate, plimbările lungi, visele atât de frumoase cu persoana aceea, pentru că-mi va fi aproape, îmi va fi bine o vreme şi nu voi avea absolut nimic de pierdut. S-ar putea chiar să simt că ceea ce mi se întâmplă mi se şi cuvine, după cât am suferit la rândul meu.

Iar apoi, după câteva zile sau luni numărate precis, implacabilă şi rece, voi spune un fel de “mulţumesc pentru toată dragostea, însă nu-ţi împărtăşesc sentimentele” – dar cu alte cuvinte, alese astfel încât să pară, preferabil, vina lui că eu nu mai sunt în stare să simt nimic. Şi-am să-l rănesc mai mult decât aş vrea, uitând ce gust are singurătatea, cât de amară e dezamăgirea când iubeşti doar tu, cât de preţioase devin peste noapte detaliile, amintirile… speranţele. Dar n-am să mă simt vinovată atunci, pentru că voi fi la rândul meu fără speranţă… şi inima mea va fi uitat în sfârşit să se încăpăţâneze, să se deschidă, să iubească.