* orice asemănare cu persoane sau sentimente reale e… doar în imaginaţia mea

E ciudat, creem legături dintr-o privire, o atingere în treacăt a două mâini străine rămâne întipărită multă vreme pe piele. Ne întâlnim doar prin vise, realitatea ridică pereţi de sticlă între noi, eu îmi petrec dimineţile bând cafele imaginare cu tine, închipuind atingeri de scorţişoară printre degetele mele reci. Orele zboară, bătăile de inimă se înteţesc când te surprind zâmbind, cu dinţi perfecţi, cu ochii strălucind, gândindu-te, probabil, la orice altceva decât la mine. Viaţa e un amalgam de cioburi de vise şi fragmente de speranţe acum, fără lumină să văd pe unde merg, cu ochii înceţoşaţi de lacrimi neplânse şi de lumini nestinse, prea puternice să se stingă şi prea rătăcite ca să-mi lumineze drumul, măcar. Prietenii mei spun că voinţa mea e atât de puternică, încât te-aş putea face chiar şi pe tine să crezi ce spun… să crezi când îţi spun că mâinile noastre sunt făcute să se ţină strâns, că trupurile noastre pot vibra în armonie, că din neliniştile şi răscrucile noastre se pot naşte nu numai cântece, ci şi clipe frumoase. Tu ai viaţa ta, eu am haosul meu. Prin toate astea, ne jucăm, ne visăm, ne ferim, ne întindem mâinile unul spre celălalt prin întuneric, sperând, dar fiindu-ne atât de teamă de momentul în care ne vom găsi…