Când ţii fericirea în palme şi te sufoci de teamă că o vei pierde, lumea te numeşte paranoic, iar oglinzile timpului te sfidează… Sinceritatea taie mai adânc ca orice lamă, iar a fi sinceră cu mine e preţul dintâi, pentru cântece, pentru dureri răscolite, pentru grăunţele de fericire pe care le mai regăsesc zilele astea… în atâtea perechi diferite de ochi căprui, în atâtea nopţi risipite, în atâtea gânduri rătăcite.  Şi vreau să mă adun din cioburi, am toate piesele din joc la îndemână, imaginea de ansamblu şoptită într-un viitor incert, dar după care am tânjit atât – muzică şi iar muzică, ca un balsam peste rănile din suflet. Problema e că, oricât aş încerca să-mi redefinesc credinţele, nu cred că mai pot crede în iubire. De orişicâte clipe m-aş îndrăgosti, ele nu vor aparţine cuiva anume, ci unor aşteptări proiectate meticulos, căci am talent de cititor şi arhitect de suflete. Şi-atunci, ţin strâns piesele de puzzle care mi-au rămas, fug de amintiri ca de umbre întunecate şi încerc să redefinesc ideea de lumină. Sau de fericire.

Paradoxal, pe 20 iunie 2008 îi scriam Cameliei:

“Ca niciodata, dorm mult, adanc, fara vise – si tot extenuata ma trezesc in bratele lui. Mi-e sete de viata, de dragoste, de jam session-uri, vreau o casa doar a noastra unde sa putem canta pana in zori (aici, vecinii incep sa bata in teava de la ora 22:00). Sunt fericita pana-n varful unghiilor, dar fizic aproape la capatul puterilor (…) Sunt asa un manunchi de linisti si nelinisti acum, ingrijorata, indragostita de Alec si speriata ca nimeni nu-mi ofera vreo garantie ca ma va iubi intotdeauna – daca l-as pierde, as innebuni! Nici o mie de tipi nu mi-ar putea oferi macar pentru o secunda ce-mi da el, toata pasiunea, fascinatia, inspiratia… totul…”

Mă uit în urmă cu un gust dulce-amărui, precum al ciocolatei lăsate prea mult la soare… speranţele mele dulci s-au topit, a rămas amarul unei realităţi neplauzibile. La naiba, aveam dreptate…