Entries by Alexandra

Vie

De fiecare dată străzile oraşului, primăvara, mi-au salvat un pic sufletul. Îmi tocesc tenişii mergând aproape în fiecare dimineaţă pe jos, de la Romană până spre Ştefan cel Mare, lăsând vântul să-mi zboare prin plete şi să-mi sufle tristeţea de pe chip. Mă îmbăt cu cafea şi ciugulesc dintr-un pachet de biscuiţi cu alune, le zâmbesc trecătorilor, ca şi cum totul ar fi în regulă cu lumea asta. De fapt, chiar e, chiar dacă lumea mea interioară s-a zguduit din temelii, chiar dacă simt lucruri fără finalitate, o parte din sufletul meu ştie că totul e bine, de fapt. Sau va fi.

Într-un fel ciudat, mă simt vie, plină de speranţă, nerăbdătoare, atentă, cu inima plină de muzică. Mă oblig să fiu conştientă că tot ce mi se întâmplă, tot ce doare acum va conta mai târziu, mă va face mai puternică, mai bună în ceea ce fac, mai sigură pe mine. Cânt pentru a fi ascultată, e adevărat, dar în final e tot pentru a dărui. Iubesc nu pentru a fi iubită înapoi, ci pentru că am atâta dragoste de dăruit. Cânt şi iubesc şi trăiesc şi e bine… va fi şi mai bine, if I believe. Încerc să las urme de zâmbet pe unde trec, să dăruiesc ce nu pot primi încă înapoi, să nu uit să sper. Şi sunt zile în care e al naibii de greu. Dar nu imposibil. Impossible is nothing.

* Foto: Edi Enache

Author name:
Discussion:
No Comments

despre dorinte si esente

Pe la 18 ani, spuneam că tot ce-mi doresc de la viaţă este să fiu “celebră, slabă şi iubită” înainte de-a ajunge la 20 de ani. La aproape 25, mi-am reconsiderat şi deadline-urile (mai precis, le-am constatat inutilitatea), şi ţelurile. Sau mai bine zis forma în care le înţeleg şi felul în care vreau să mi le îndeplinesc.

Am realizat o mică, mică parte din lucrurile pe care mi le doream pe plan muzical, însă drumul spre a fi un “nume” e abia la început. Astăzi ştiu că mi-ar ajunge să cânt cu ochii închişi într-o cafenea mică din Bucureşti sau din Paris sau de oriunde, în faţa unui public restrâns dar nesfârşit de cald… Ar fi de mii de ori mai bine decât mii de bilete vândute pe zeci de compromisuri. Acum ştiu, mai mult ca niciodată, că dacă visele mele puse pe note ating şi fac să vibreze suflete puţine, dar pline, voi fi fericită. Râd pe furiş de oamenii care, acum că au aflat că mi-am luat un daytime job şi scriu din nou, mă întreabă cu o ridicare de sprânceană: “Renunţi la muzică?“. Doar pentru că am ales să fac din nou ŞI altceva, nu înseamnă că îmi storc esenţa din inimă şi o arunc la gunoi. Sunt ceea ce sunt şi asta nu se va schimba niciodată. Dar sunt în multe feluri şi pot face multe lucruri… aşa că, de ce nu?

***

N-am fost niciodată o silfidă. Am avut perioada mea de “pseudo-anorexie” prin clasa a şaptea, dar timpul şi maturitatea, plus o pleiadă de fotografi talentaţi şi oameni care m-au apreciat m-au făcut să mă văd aşa cum sunt: imperfectă, dar frumoasă prin oglinzile sufletului, prin obiectivele şi privirile care ştiu să vadă ceea ce trebuie. Nu-mi mai doresc să fiu neapărat slabă, ci mai degrabă frumoasă şi prin ochii mei, împăcată cu fiecare centimetru de trup şi fiecare bucată de material ce-l acoperă, alegându-mi vestimentaţia cu aceeaşi grijă cu care aleg să cred ce se spune despre mine. Normal că doare oarecum când aud că n-am avut prea multe concerte deoarece nu sunt la fel de skinny sau dezbrăcată pe scenă precum unele colege de breaslă, normal că mi-aş dori uneori să încap în toate hainele minuscule de la reduceri… Dar ce-mi doresc mai mult acum e să fiu sănătoasă şi echilibrată cu mine, iar grijile despre greutate să nu cântărească mai mult decât kilogramele în sine.

***

Să iubeşti e uşor, am aflat între timp. Mai greu e să dăruieşti, să te dăruieşti, să te modelezi după dorinţe şoptite doar în gânduri, să înveţi să citeşti printre rânduri, să apreciezi secundă de secundă ceea ce ai. La vârsta la care Linda Perry era în faza cu “Trying to get up that great big hill of hope for a destination“, eu ştiu că îmi doresc mai mult decât să iubesc şi să fiu iubită. Vreau să păstrez toate astea. Vreau armonia care să-mi răsune în suflet astfel încât să nu-mi întorc capul nici măcar pentru o clipă. Ştiu foarte bine încotro mi-ar plăcea să mă îndrept şi cu cine – şi, în ciuda realităţilor care muşcă din vise, a obstacolelor evidente, a tuturor motivelor pe care le-aş putea găsi pentru a renunţa, vreau ca de data asta să fiu true to myself. Şi să fac lucrurile cum trebuie, dacă voi mai primi o şansă în această viaţă.

***

Dorinţele mele nu s-au schimbat. Sunt fundamental aceleaşi, dar puse în alte cuvinte – şi le-aş purta ca pe un charmbracelet în jurul încheieturii de la mâna dreaptă, ca să nu uit încotro mă îndrept şi din ce desişuri vin. Celebritatea nu înseamnă nimic dacă te pierzi pe tine pe drumul spre ea, dacă devine un scop în sine. Frumuseţea vine în forme şi culori şi mărimi diferite, iar asta e dincolo de clişee. Iubirea apare rar şi trăieşte mai mult decât un fluture, mai mult decât cei trei ani ai lui Beigbeder, dar mai puţin decât vrei să crezi dacă nu ştii să o păstrezi.

Am primit mai multă fericire şi mai multă suferinţă în sfertul ăsta de secol decât mi-aş fi imaginat că se poate. Până la urmă, însă, nimic din ce mi s-a întâmplat şi ce-mi doresc să mi se întâmple nu e extraordinar. E doar viaţa ce mi se scurge printre degete, lăsând urme de zâmbet şi de nisip auriu. Ce se va alege din mine, din noi, vom vedea. Walk with me to the edge of the Earth, will you?…

 

* Foto: Edi Enache

Author name:
Discussion:
No Comments

umbra si zambet

M-am ascuns atât, m-am minţit cu atâta pricepere tocmai pentru că mi-era teamă de momentul ăsta. Vorba aia, nu investeşti atât într-un zâmbet ca să laşi tristeţea să ţi se citească pe faţă! Tocmai asta nu voiam să fiu, o femeie pierdută, umblând cu sufletul sfâşiat la vedere, ca o rochie ponosită. Nu voiam să fiu “căprioara rănită“, umbra unei mari iubiri scufundate-n regrete, fata cu ochi trişti ce strălucesc în întuneric, sufletul ce simte că muzica a murit înăuntrul lui.

M-am luptat cu mine şase luni să îmi accept lacrimile, să trăiesc cu nişte adevăruri, să accept o pierdere ca să reînvăţ să lupt. Am făcut tot ce credeam că trebuie făcut, întâi am negat că mi-ar fi fugit pământul de sub picioare, apoi am încercat să umplu vidul cu vin dulce, muzică şi minciuni, m-am aruncat într-o poveste imposibilă ca într-un ocean albastru de primăveri – totul doar pentru a accepta, în cele din urmă că nu pot uita aşa, pur şi simplu. Că unele sentimente nu se şterg, nu se înlocuiesc, nici măcar nu se mai transformă în artă – doar există, există şi dor, bântuie şi ard, revin când te aştepţi mai puţin… şi te fac să reînvii, să redevii… Să cauţi sensuri.

Mi-am spus, ca dintr-un cântec, “I’ve given up on love ’cause love’s given up on me” şi am mers mai departe, cu capul sus şi o mândrie falsă, ce nu era a mea. Mi-am căutat (ne)liniştile în braţele unui străin cu ochi negri şi buze mincinoase pentru că braţele cărora le aparţieam cu sufletul se desfăcuseră brusc din jurul meu… şi frigul de septembrie mi se furişa nemilos pe sub piele, făcându-mă să mă îndoiesc de tot. Am spus-o de mii de ori, puteam să mă întind pe pavaj şi să mor, şoptit şi neştiută de nimeni, dar ales să mă prefac că nu s-a întâmplat nimic, că totul e întreg pe dinăuntru şi n-am pierdut decât un ideal. Astăzi nici măcar minciuna asta nu mă mai ajută să mă prefac. Nu vreau să mă prefac… în nimic din ce nu sunt.

Astăzi sunt puţin umbră, jumătate zâmbet. Accept că nimeni nu mă poate iubi prea multă vreme, poate doar cât durata unei îmbrăţişări… poate doar cât cafeaua e caldă încă şi dimineaţa plină de promisiuni… cât toate cântecele aşteaptă să fie scrise şi cele mai dulci cuvinte n-au fost încă şoptite. Cât timp “I’ll be with you for the mornings to come” sună la fel de real ca într-o seară de februarie pe Lipscani, cât timp mai plângem la filme despre iubire şi moarte (dar nu despre moartea iubirii), cât timp mai plângem din când în când unul în braţele celuilalt. Cât timp există încă îmbrăţişarea aceea care mă nelinişteşte profund, doar pentru a-mi dărui o mare de linişte după furtună. Poate pentru totdeauna, sau doar pentru o vreme…

Risipesc bucăţi din sufletul meu în fotografii, în conversaţii grăbite pe stradă şi pe coridoare întunecate. Trebuie să învăţ din nou să merg, înainte de-a merge mai departe. Trebuie să-mi aduc aminte cum să respir, înainte de-a mi se spune că nu mă bucur îndeajuns de mult de aerul proaspăt din jurul meu. O să-mi amintesc ce era în cutia Pandorei, după ce voi uita durerea capacului trântit peste degete.

Deocamdată, am sufletul deschis şi sângerează în după-amiaza însorită de aprilie – şi nu, nu din fiecare picătură se naşte vreun cântec de păstrat sau vreun cuvânt demn de notat. Unele lacrimi ale inimii mele sunt doar irosite. Unele clipe se sting pur şi simplu, în aşteptarea celui care-mi va spune “niciodată să nu spui niciodată“. Şi că nimic nu e imposibil, cât încă mai crezi… dacă mai crezi…

Şi da, sunt tristă atunci când simt că nu pot fi altfel – şi trăiesc în armonie cu tristeţea mea cumva, e parte din mine. La fel ca şi cu zâmbetele sincere pe care le dăruiesc în unele zile. Sunt contradictorie, paradoxală, nebună ar zice unii, dar sunt pe dinafară exact cum sunt pe dinăuntru. Nu vreau să stau să învăţ să disimulez, chiar dacă ăsta e cel mai înţelept lucru pe care l-aş putea face.

Dacă timpul le vindecă pe toate, sper să nu mă vindece de mine – şi nici de credinţa în idealurile mele.  Sunt conştientă că darurile puţine, dar preţioase pe care le-am primit în această viaţă vin la pachet cu piramide de suferinţă. Şi nu, nu sunt legate cu fundă roşie şi nici nu mă fac să văd mai bine vreo lumină la capătul tunelului. Sau tunelul în sine. Dar asta nu mă împiedică să cred în lumină, de acord?

Author name:
Discussion:
1 Comment

Intr-o zi…

De fiecare dată m-a mirat încăpăţânarea inimii mele, felul în care după fiecare iubire frântă am reuşit să mă ridic rapid de jos, să-mi scutur aripile de praf, să-mi umplu caietele de cântece, să merg mai departe. De data asta, însă, e altfel. Ceva s-a rupt, subtil şi iremediabil, în sufletul meu. Încerc să fac tot ce trebuie, cum trebuie, tot ce-aş face în mod normal după un final dulce-amărui de vis, însă pe dinăuntru nu mai e nimic…

***

Îmi aduc aminte şi acum o dimineaţă de mai când mă plimbam cu Laura pe Calea Victoriei, umblasem ore în şir prin oraş vorbind despre visele noastre sfărâmate şi dezamăgirile fiecăreia şi ea insista că a amorţit de atâta suferinţă, că nu mai vrea, că nu mai poate…  Eu i-am spus că prefer să simt cum mor un pic pe dinăuntru în fiecare zi, să mă îndrăgostesc din nou şi din nou de clipe imposibile, să cad de o mie de ori… decât să nu simt nimic. Asta se întâmpla acum câţiva ani – şi a rămas un adevăr, readus aminte printre rânduri scrise recent.

Am trecut prin nişte ani frumoşi sfârşiţi trist, am trecut prin nenumărate experienţe care ar fi trebuit să-mi schimbe imaginea despre lume, despre oameni, despre dragoste. Tot nu m-am învăţat minte. Linia subţire dintre naivitate şi cinism s-a trecut abia acum, după o “porţie” neaşteptată şi nesperată de magie, condensată într-un timp prea scurt şi plătită atât de scump: cu credinţa mea în iubire. Abia acum înţeleg cu adevărat ce înseamnă să nu mai vrei, să nu mai poţi, să nu mai simţi. Să amorţeşti pur şi simplu, sperând că de data asta inima ţi s-a închis pentru ultima oară.

***

Întâi de toate am uitat să plâng – mai puţin când venea vorba de piese ce spuneau mai mult decât toate cuvintele din lume – apoi am învăţat să tac, să mă îndoiesc de mine şi de noi într-o linişte ce m-a frânt în mii de bucăţi, apoi am stat pe covor ore-n şir, în prima dimineaţă din 2012, scriind de mână pagini întregi şi fumând, promiţându-mi că de data asta are să fie altfel. Pentru câteva zile de fericire fragilă, am reînvăţat să mă mint.

Pentru nopţile în care mă îmbătam cu parfumul şi notele lui perfecte, cu fiecare atingere, am renunţat la orice urmă de raţiune. Am ales să-mi dau pe silent instinctul de conservare, care-mi spunea “fugi cât mai poţi“. Pentru cuvintele şoptite printre sărutări (“noi trebuia să ne întâlnim…“, “te iubesc la fel de mult precum mă iubeşti şi tu“), am acceptat tacit un final previzibil. Noi doi trebuia să ne întâlnim, într-adevăr. Pentru agonie şi extaz, pentru cântece şi tăceri, pentru zile prea lungi de aşteptări şi nopţi albe de vise, pentru tot întunericul pe care-l împărţim, dincolo de cuvinte. Pentru a-mi demonstra că mai era ceva de frânt după toate poveştile de dinainte – şi abia acum mi-am pierdut sufletul cu adevărat.

***

Chiar aştept, aştept ziua în care cineva mă va iubi şi mi se va dărui necondiţionat, iar eu nu voi refuza, pentru că-mi va fi bine în braţe calde şi înconjurată de singurul sentiment pe care-l căutam cândva. Mi se va spune “Te iubesc“, iar eu, cu responsabilitate şi oarecare recunoştinţă, voi spune doar că “ştiu“. Mi se va spune că sunt extraordinară (şi, oglindită în privirea celui care va şopti cuvintele astea, chiar aş putea să fiu), iar eu voi răspunde “exagerezi!“, ca să nu rămân datoare cu prea multe complimente. Şi poate, alegând să uit uneori că totul e zădărnicie, voi părea şi eu pierdută în privirea lui, sfâşietor de sinceră, aproape îndrăgostită.

Şi-am să-mi împart nopţile şi dimineţile, cântecele, croissantele şi sandvişurile cu somon, muzica din inimă, filmele preferate, plimbările lungi, visele atât de frumoase cu persoana aceea, pentru că-mi va fi aproape, îmi va fi bine o vreme şi nu voi avea absolut nimic de pierdut. S-ar putea chiar să simt că ceea ce mi se întâmplă mi se şi cuvine, după cât am suferit la rândul meu.

Iar apoi, după câteva zile sau luni numărate precis, implacabilă şi rece, voi spune un fel de “mulţumesc pentru toată dragostea, însă nu-ţi împărtăşesc sentimentele” – dar cu alte cuvinte, alese astfel încât să pară, preferabil, vina lui că eu nu mai sunt în stare să simt nimic. Şi-am să-l rănesc mai mult decât aş vrea, uitând ce gust are singurătatea, cât de amară e dezamăgirea când iubeşti doar tu, cât de preţioase devin peste noapte detaliile, amintirile… speranţele. Dar n-am să mă simt vinovată atunci, pentru că voi fi la rândul meu fără speranţă… şi inima mea va fi uitat în sfârşit să se încăpăţâneze, să se deschidă, să iubească.

Author name:
Discussion:
8 Comments

Unspoken – demo

Cand sunt fericita, nu prea am cuvintele la mine. Iar acum sunt tare fericita ca lucrez la piesa asta – si va las s-o ascultati cu inima, fara a spune nimic mai mult.

Un An Nou fericit!

Unspoken – Demo by Alexandra Ivan

Muzica si versurile: Alexandra Ivan

Author name:
Discussion:
No Comments

I’d rather…

Prefer să doară decât să nu simt nimic. Prefer să plătesc preţul pleoapelor obosite pentru dimineţile cu lumină albastră strecurată printre jaluzele, cu şuviţe negre răsfirate pe perna mea preferată, cu sărutări cu gust de cafea şi ciocolată, după ce doar cu câteva ore înainte îmi simţisem sufletul deşirându-se dureros de real…

Prefer să mă zbat până voi face adevărată afirmaţia “va fi bine” decât să trăiesc fără speranţă. Prefer să-mi planific viitorul în paşi mici, dar siguri, să mă hrănesc cu visele mele, să-mi construiesc aripi din tot ceea ce ştiu că pot face.

Prefer să-mi ascult inima şi nu instinctul care-mi spune “fugi!“, prefer să mă pierd de o mie de ori decât să pierd clipele astea pe care ştiu atât de bine că le voi transforma în cântece, le voi ţine prinse în jurnale de amintiri… Prefer să arăt că sunt astfel, jumătate lumină şi jumătate întuneric, chiar dacă asta înseamnă şi să recunosc cât de fragil e echilibrul dintre oceanele mele de nelinişti. Prefer să fiu “prea romantică” decât prea rece, aleg să las deschisă o poartă mică, mică spre sufletul meu şi să sper că nu-mi va fi trântită din nou peste degete.

Prefer să mă joc cu focul, să fiu mereu pe marginea prăpastiei, mereu între vise dulci-amărui şi realităţi posibile, prefer să fiu eu cea care cere mai mult din tot. Mai multă fericire de-o clipă, mai multă (ne)siguranţă, mai multe cântece şoptite, drumuri întortocheate, priviri scânteitoare prin tot întunericul nostru, mai multe clipe ce dor – sau clipe de dor. Mai mult, mereu mai mult, ca să nu uit pentru ce sunt aici. Prefer să gust necugetat din toate, the good and the bad, the pleasure and the pain, decât să mă abţin pentru că mi-ar fi teamă. Până la urmă, “care e cel mai rău lucru care s-ar putea întâmpla?…“

Author name:
Discussion:
3 Comments

the after-thoughts

Simţeam că am obosit, pur şi simplu, că n-are niciun rost să continui dacă nu pot avea încredere în nimeni, cu atât mai puţin în prietenii cei mai apropiaţi, în propriile gânduri, în privirea a caldă a celui care mă ţine în braţe… Niciun argument din lume n-ar fi sunat mai bine decât “nu eşti singură“, însă mă simţeam singură chiar şi înconjurată de oameni şi de muzică, simţeam pământul cum îmi fuge de sub picioare şi certitudinile cum mi se risipesc în aerul greu.

Aş vrea să cred în psihanaliză, să mă întind pe o canapea de catifea verde într-un birou impunător şi un străin cunoscător al secretelor lui Freud şi Rank să-mi explice de ce mă zbat atât fără sens. Să-mi spună că poate am fost copleşită prea mulţi ani de durerea fizică şi n-am observat cum sufletul mi se decojea pe dinăuntru… iar atunci când m-am vindecat fizic am început să simt distrugerea continuă provocată de o rană deschisă… lipsa familiei… ghemul meu de neîncrederi… speranţa că într-o zi voi avea cariera visată şi pe cineva cu care să împart toată frumuseţea viselor mele împlinite. Încă mai cred, într-un colţ de suflet, că “happiness is only real when shared“. Şi pare atât de improbabil acum…

Poate mi s-ar spune că mi-e teamă să fiu fericită când la sunt la răscruce de drumuri, când toată îndrăzneala mea de-a spera e împachetată bine şi pusă la păstrare pentru mai încolo… acum, când simpla menţiune a cuvântului iubire mă face să mă înec într-un ocean de îndoieli.

Un psihanalist mi-ar pune întrebările potrivite, mi-ar răscoli trecutul până m-ar face să înţeleg de ce nu mă pot bucura de prezent, de ce las să-mi scape printre degete clipe atât de frumoase, de ce le arăt celor care mi-ar putea fi atât de aproape tot ce e mai rău, de ce pun pe fugă doar pe cine contează, de ce, de ce, de ce?…

Şi poate m-ar întreba când m-am simţit ultima oară sufocată de fericire, dar am ascuns asta cu pricepere… şi poate n-aş spune-o, dar aş şti prea bine: a fost în dimineaţa de după o noapte de coşmar, când m-am trezit lângă cel pe care mi-l doream atât de mult lângă mine. În clipa aceea nu-mi aminteam nimic din ce făcusem şi spusesem greşit, nu-mi dădeam seama că ceea ce e între noi e atât de frumos şi fragil încât ar putea dispărea în clipa următoare… nu ştiam decât că simt ceva atât de nemeritat şi neaşteptat, ceva care-mi umple sufletul de lumină…

Vreau să cred că în loc de a-şi încheia notiţele cu menţiunea “un caz incurabil de nebunie şi neîncredere”, psihanalistul meu imaginar mi-ar spune “Du-te acasă, dă-ţi cu apă rece pe faţă, trezeşte-te naibii la realitate şi bucură-te de ceea ce trăieşti. Eşti mai norocoasă decât crezi că meriţi“. Şi, într-o realitate aproape ideală, aş mai primi o şansă să constat şi eu toate astea…

Author name:
Discussion:
5 Comments

in between

Alexandra Ivan

Ceea ce mă defineşte cel mai mult, dincolo de muzică, e nevoia mea absolut nocivă de-a analiza şi anticipa. De a nu ţine anumite lucruri doar pentru mine, în ciuda versului “If I’m wise enough, then I won’t speak my soul“. Sunt genul care n-a înţeles niciodată limitele şi regulile. Am încercat să învăţ nepăsarea, ca pe-un exerciţiu, să construiesc ziduri interioare şi să spun “până aici, gata, stop” când simt cum se pierd prin ceaţă marginile plaselor mele de siguranţă. Am încercat, serios, dar nu sunt genul căreia să-i reuşească astfel de lucruri.

Ceea ce mă defineşte, dincolo de nevoia de analiză, e muzica. Chiar cred că nu poţi scrie despre ceea ce nu trăieşti. Nu poţi scrie dacă nu trăieşti, dacă nu îndrăzneşti, dacă nu joci totul pe-o carte, dacă nu-ţi păstrezi inima deschisă, chiar şi atunci când i-ai uitat bpm-ul. Ştiu, când dai prea mult şi scrii până când cuvintele şi notele se transformă în cenuşă, ai face orice să nu repeţi experienţa. Să nu mai doară. Play it safe. Nu cere nimic, nu da nimic, just enjoy the moment. Trebuie să existe o modalitate prin care totul să devină dispensabil, nothing you can’t do without.

Însă sunt suficient de lucidă şi mă cunosc suficient de bine încât să ştiu că eu nu pot face lucrurile astfel – am încercat, dar n-am învăţat cum e cu nepăsarea. Sau poate pur şi simplu îmi place să mă joc cu focul – şi ştiu că asta mă face mai bună, mai trează, mai vie… ştiu că asta mă face să scriu, să merg mai departe, să savurez clipele cu adevărat, să număr secunde în bătăi de inimă… fără vreun plan sau vreun bpm prestabilit. Îmi plac întorsăturile de situaţie şi cuţitele răsucite în inimă (sau în orgoliu) la fel de mult precum îmi plac schimbările de game. Şi încă n-am găsit modalităţile de-a face lucrurile astea subtil…

Ştiu că nu mai pot dărui nimic necondiţionat, ştiu că anumite uşi îmi sunt închise poate pentru totdeauna, ştiu că ăsta nu e momentul să mă gândesc la altceva decât la planurile şi visele mele… dar mai ştiu şi că n-aş fi eu dacă n-aş sta adesea pe marginea prăpastiei, dacă n-aş memora momentele de dinaintea fiecărui sărut, dacă n-aş spune toate tâmpeniile care-mi trec prin minte… dacă n-aş recunoaşte că am fluturi în stomac atunci când simt asta (chiar dacă, uneori, cuvintele sunt cel mai eficient “insecticid”). M-aş trăda pe mine dacă m-aş încăpăţâna să fiu altfel. Aş pierde cele mai frumoase clipe in between.

Aşa că mai bine nu tac, mai bine îl citez (şi învinuiesc!) pe Camil Petrescu (“câtă luciditate, atâta dramă“), mai bine-mi aduc aminte pentru cât timp şi pentru ce sunt aici, mai bine îmi iau caietul cu coperte negre în braţe, să-mi aştern gândurile şi notele de dincolo de cuvinte în pagini albe… Mai bine mă feresc de metaforele ce implică aripi, insecte sau aeroporturi, pe viitor. Sau mai bine să nu-mi cenzurez niciun gând?

Dincolo de definiţii şi concluzii, e acelaşi miez de noapte dintotdeauna, cu rătăciri şi vin roşu, (ne)aşteptări nespuse, cel mai dulce-amărui fel de singurătate. Şi dulce-amărui e bine! Oricum e bine, dacă asta mă face să scriu. Şi am mai multe cântece în minte decât fluturi.

* Foto: Iscream

Author name:
Discussion:
No Comments
Older entries