M-am privit în oglindă cu seninătate. Muzică fină şi arome de ceai răzbăteau până la mine din încăperile alăturate, iar pe măsuţa de sub oglindă străluceau câteva lumânări parfumate, aranjate printre creme de mâini şi cutiuţe cu patchouli. Eram singură după multă vreme. Singură cu gândurile mele. Singură după câteva zile în care am făcut singurul lucru pe care-l puteam face: m-am lăsat înconjurată de oameni minunaţi, ameţită de muzică şi de vin, schimbând somnul adânc şi dureros pe nopţi albe la limita dintre vis şi realitate. Singură. O singură clipă a fost de ajuns, să prind reflecţia flăcării mici a lumânării în ochii mei. Şi privirea mi-a rămas ţintuită pe mine, cea din oglindă, cu chipul senin şi buzele uscate închise în şoaptă, cu părul ciudat de nedezordonat pentru ora aceea. Şi nu mai puteam să mă mişc.
Mă priveam nesfârşit, ca şi cum aş fi descoperit ceva nou la mine, pentru prima oară. Şi chiar descoperisem, dar şi să o spun cu propria-mi voce tremurată, în gând, era puţin prea mult. VID. Vid, gol, un adânc nesfârşit ce nu se poate umple cu nimic. Tăcerile şi cuvintele adunate la un loc într-un amalgam absurd, pe care niciun cântec nu-l poate desluşi de-acum. VID. Pur şi simplu, aveam privirea goală şi de speranţe, şi de înţelesuri… mă simţeam… degeaba... şi pentru prima oară am realizat cu o luciditate tăioasă că golul din mine nu e o absenţă, nici a unui om, nici a unei iluzii, nici a unei sume de cântece pe care le-aş putea scrie despre asta… golul din mine a apărut odată cu pierderea unui ideal. Şi aşa ceva ştiam prea bine şi eu, şi reflecţia mea palidă din oglindă, că nu se mai întoarce. Cuvintele pot fi luate înapoi uneori, umilinţele inutile şi lacrimile neplânse se şterg în timp, tristeţea se estompează până devine umbră. Însă vidul acela nu se va mai umple.
Şi… ce-ar fi dacă aş putea să rămân pentru totdeauna aici, în oglinda asta? Să mă furişez din propriul meu vid într-o linişte moale, totală… să nu mai fac nicio mişcare, să nu mai respir, să nu mai şoptesc nimic nimănui, să nu mai cânt şi nu mai vreau să fiu auzită. Tiptil şi rece, să încetez a mai exista. Şi aerul din jurul meu mi-a părut deodată greu, apăsându-mi pe umeri, pe piept, strivindu-mi claviculele sub greutatea lui absurdă. S-ar putea termina totul aici, astfel? Aş vrea…?
Nici nu mai ştiu ce m-a “tras” înapoi… Flacăra mică a lumânării îşi arunca umbrele în privirea mea de multă vreme. Am încercat să mă mişc. Şi atunci s-a întâmplat mai terifiant lucru pe care l-am experimentat vreodată…
Mi-am întors capul într-o parte, sunt sigură că am făcut-o, şi priveam cu disperare spre perete, dorind să schimb imaginea la care mă uitasem mult prea multă vreme. Dar nu. M-am uitat uşor în spate, peste umărul drept, şi m-am simţit tremurând din tot corpul. În acelaşi timp, mă priveam în oglindă şi totul era rece, nemişcat, final. Încă o secundă – şi se putea termina atunci şi acolo – oare?
Nu ştiu dacă aş vrea să ştiu. A fost nevoie de un efort dureros de conştiinţă ca să-mi mişc în fine degetele, încleştate pe marginea chiuvetei. Cu privirea atentă, îndreptată doar în jos, mi-am dat cu apă rece pe faţă, mi-am spălat mâinile îndelung ca şi cum asta ar şterge ceva sau m-ar ajuta să uit… în tot timpul ăsta îmi spuneam “don’t look up… don’t look in the damn mirror“.
Cu ochii închişi am întins mâna după crema parfumată de pe măsuţă. Mi-am masat ambele mâini îndelung, cu o răbdare nefirească mie. În tot timpul ăsta am încercat să nu mă gândesc la nimic. Şi am decis să ies din baia aceea parfumată cu oglinzi blestemate ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat.
Dar ceva s-a întâmplat, nu-i aşa? Aşezându-mă la masă, cu muzica dulce a prietenilor mei răsunându-mi în urechi şi o cană de ceai cald încălzindu-mi degetele aproape frânte de teamă, mă simţeam întoarsă pe dos, pe dinăuntru. Respiram, eram eu, ascultam cu urechile ciulite glumele şi drăgălăşeniile, zâmbeam, eram acolo. Dar oare eram încă eu? Adică, mai sunt eu fără unul dintre idealurile care însemnau totul pentru mine, până nu demult? Sau mai vreau să fiu?
Încă am un ghem de teamă în stomac retrăind momentul (de fapt, cred că am stat minute în şir cu privirea şi gândurile pierdute în oglinda aceea, chiar aş fi curioasă cât…), dar totuşi am vrut să ştiu ce naiba a fost asta. Şi iată – enciclopediile numesc asta an out of body experience. Un prieten îmi spune să nu-mi bat capul prea mult cu asta, a fost doar un moment de luciditate extremă. Un moment în care m-am privit din afara mea, doar ca să înţeleg cât de mică sunt, la propriu. Cât de slabă. Poate a fost o atenţionare. Poate astfel se întâmplă mereu, când mor idealurile. Poate a fost de la muzică şi oboseală… Poate nici măcar nu contează de ce s-a întâmplat. Poate aveam nevoie de asta.
Câteva ore mai târziu, am intrat zâmbind în baia unui club. Ruj roşu, părul lăsat liber pe umeri, eşarfa colorată învăluită de-un parfum ce nu era al meu, inima plină de muzică. Am vrut să nu fac asta, dar voiam să ştiu, trebuia să ştiu. Şi am ridicat privirea cu o siguranţă ciudată, după toate cele întâmplate. Şi m-am uitat în oglindă, observându-mi zâmbetul şi strălucirea de pe chip, cât se poate de reale, atât de antagonice întunericului nesfârşit din ochii mei. Un vid ce nu se va umple cu nopţi minunate şi muzici, nici la mii de kilometri şi oceane între mine şi visele mele pierdute. Un vid cu care trebuie să învăţ să trăiesc.
Îmi place însă că asta nu-mi şterge zâmbetul de pe chip. Sunt bine. Trebuie doar să învăţ să convieţuiesc cu oglinzile, să le zâmbesc sfidător chiar şi atunci când le urăsc pentru ce mă obligă să văd.
