aberatii

in between

Alexandra Ivan

Ceea ce mă defineşte cel mai mult, dincolo de muzică, e nevoia mea absolut nocivă de-a analiza şi anticipa. De a nu ţine anumite lucruri doar pentru mine, în ciuda versului “If I’m wise enough, then I won’t speak my soul“. Sunt genul care n-a înţeles niciodată limitele şi regulile. Am încercat să învăţ nepăsarea, ca pe-un exerciţiu, să construiesc ziduri interioare şi să spun “până aici, gata, stop” când simt cum se pierd prin ceaţă marginile plaselor mele de siguranţă. Am încercat, serios, dar nu sunt genul căreia să-i reuşească astfel de lucruri.

Ceea ce mă defineşte, dincolo de nevoia de analiză, e muzica. Chiar cred că nu poţi scrie despre ceea ce nu trăieşti. Nu poţi scrie dacă nu trăieşti, dacă nu îndrăzneşti, dacă nu joci totul pe-o carte, dacă nu-ţi păstrezi inima deschisă, chiar şi atunci când i-ai uitat bpm-ul. Ştiu, când dai prea mult şi scrii până când cuvintele şi notele se transformă în cenuşă, ai face orice să nu repeţi experienţa. Să nu mai doară. Play it safe. Nu cere nimic, nu da nimic, just enjoy the moment. Trebuie să existe o modalitate prin care totul să devină dispensabil, nothing you can’t do without.

Însă sunt suficient de lucidă şi mă cunosc suficient de bine încât să ştiu că eu nu pot face lucrurile astfel – am încercat, dar n-am învăţat cum e cu nepăsarea. Sau poate pur şi simplu îmi place să mă joc cu focul – şi ştiu că asta mă face mai bună, mai trează, mai vie… ştiu că asta mă face să scriu, să merg mai departe, să savurez clipele cu adevărat, să număr secunde în bătăi de inimă… fără vreun plan sau vreun bpm prestabilit. Îmi plac întorsăturile de situaţie şi cuţitele răsucite în inimă (sau în orgoliu) la fel de mult precum îmi plac schimbările de game. Şi încă n-am găsit modalităţile de-a face lucrurile astea subtil…

Ştiu că nu mai pot dărui nimic necondiţionat, ştiu că anumite uşi îmi sunt închise poate pentru totdeauna, ştiu că ăsta nu e momentul să mă gândesc la altceva decât la planurile şi visele mele… dar mai ştiu şi că n-aş fi eu dacă n-aş sta adesea pe marginea prăpastiei, dacă n-aş memora momentele de dinaintea fiecărui sărut, dacă n-aş spune toate tâmpeniile care-mi trec prin minte… dacă n-aş recunoaşte că am fluturi în stomac atunci când simt asta (chiar dacă, uneori, cuvintele sunt cel mai eficient “insecticid”). M-aş trăda pe mine dacă m-aş încăpăţâna să fiu altfel. Aş pierde cele mai frumoase clipe in between.

Aşa că mai bine nu tac, mai bine îl citez (şi învinuiesc!) pe Camil Petrescu (“câtă luciditate, atâta dramă“), mai bine-mi aduc aminte pentru cât timp şi pentru ce sunt aici, mai bine îmi iau caietul cu coperte negre în braţe, să-mi aştern gândurile şi notele de dincolo de cuvinte în pagini albe… Mai bine mă feresc de metaforele ce implică aripi, insecte sau aeroporturi, pe viitor. Sau mai bine să nu-mi cenzurez niciun gând?

Dincolo de definiţii şi concluzii, e acelaşi miez de noapte dintotdeauna, cu rătăciri şi vin roşu, (ne)aşteptări nespuse, cel mai dulce-amărui fel de singurătate. Şi dulce-amărui e bine! Oricum e bine, dacă asta mă face să scriu. Şi am mai multe cântece în minte decât fluturi.

* Foto: Iscream

Author name:
Discussion:
No Comments

Plai cu vite

Sun la un club din Bucureşti…

- Bună ziua, Alexandra Ivan sunt, solista trupei Alexandra & Alec. Vreau să vă propun un concert…

Doamna de la celălalt capăt al firului, după nici jumătate de secundă:

- Ce trupă-i asta? Că eu n-am auzit de voi.

- Cântăm pop-rock. Vă putem trimite un demo audio şi video, dacă îmi daţi o adresă de mail.

- Aaaa… păi la noi în club se cântă doar blues.

- Doamnă, dacă n-aş şti că timp de un an aţi avut câte o seară folk pe săptămână şi cel puţin o dată pe lună vă vin trupe pop-rock şi rock, v-aş crede.

- Bine, vă dau adresa de mail, dar oricum n-are nicio relevanţă.

Mă întreb dacă era în perioada aceea a lunii sau dacă ar trebui să ne întrebăm cu toţii… “de ce nu au artiştii concerte?”.

Author name:
Discussion:
6 Comments

Auto-tune, Photoshop pentru muzică

singersmall

În ultimii ani, tehnologia a evoluat până la nivelul la care poate face un star să arate mai slab… poate face ridurile să dispară şi pielea să strălucească precum a elfilor… şi dacă superstarurile sunt perfecte fizic, şi vocea lor trebuie să sune la fel.

În mod normal, acurateţea cu care cânţi e socotită ca parte a talentului tău vocal, dar odată cu inventarea Auto-tuneului, oricine poate cânta perfect pe note – şi atunci, cum se mai face diferenţa între muzicieni şi wannabe-s?

Auto-tune este practic un software ce recunoaşte frecvenţele notelor şi le poate modifica. Dacă nu ai cântat un Mi perfect, producătorul “trage” de notă până aceasta e exact acolo unde ar fi trebuit cântată. Aşa se explică de ce unii cântăreţi sună super-OK pe CD, dar live se prezintă execrabil.

Bineînţeles, perfecţiunea digitală vine cu un preţ: aşa cum un art director îşi dă seama când o poză a fost modificată în Photoshop, şi o ureche antrenată poate sesiza “efectul Auto-tune”, ca un uşor flanger/fâşâit/”robotizare” a vocii.

antares_auto_tune_evo_2

Peste hotare, Autotune-ul e pe cât de utilizat, pe atât de controversat – şi artiştii încearcă să ascundă pe cât posibil folosirea lui. În România, e ceva ce producătorii folosesc “by default”.

Madonna, Britney Spears şi chiar Celine Dion au apelat la Auto-tune pe albume, din 1999 încoace. Trist, dar adevărat!

Artişti precum Death Cab for Cutie, Martina McBride şi Allison Moorer sunt printre artiştii care au refuzat să foloseasca corectura digitală, Allison ajungând chiar să-şi pună o etichetă pe album, cu textul “acest disc a fost înregistrat fără Auto-Tune”.

Acest artificiu a început să fie folosit şi live, ca efect de rack. Da, artiştii falsează pe scenă, dar la public ajunge un sunet “ajustat”, uşor nefiresc… dar in gama.

Auto-Tune a ajuns să fie folosit ca efect de sine stătător în piesele lui Cher, T.I., Kanye West şi, după model occidental, Puya. Când îi dai parametrii la maxim, obţii efectul acela de “robot”.

De curând am descoperit un documentar destul de complet pe această temă, vă invit să-l urmăriţi dacă vreţi să vă lămuriţi care e treaba cu Auto-tune. E hazliu, uşor “pro”, dar plusează prin faptul că îl prezintă pe inventatorul “jucăriei” (seismologul Andy Hildebrand) şi ilustrează pas cu pas procesul de corectare a vocii. Embed-ul nu merge, deci click aici pentru a-l vedea.

P.S.: Nu o dată, am fost catalogată drept “fiţoasă” pentru că nu accept Auto-Tune pe voce. Nu mă cred perfectă, dar vreau să fiu reală. Şi am convingerea că peste 10-20 de ani se va râde de piesele cu Auto-Tune aşa cum râdem noi acum de sunetele MIDI şi coafurile ciudate din anii ’70 :) Ce rost ar mai avea să mă numesc cântăreaţă dacă nu-mi pot interpreta piesele corect, fără “ajutor”?

Author name:
Discussion:
2 Comments

En route

Uneori, paşii rătăcesc aparent spre nicăieri, de fapt spre destin, spre lumină.  De cele mai multe ori, un zâmbet diferit prevesteşte o poveste mare – şi toată lumea vede piesele lipsă ale puzzle-ului, mai puţin tu, cea din spatele privirii care aşteaptă.

Se spune că vei zbura mai sus cu cât suferi mai mult, că vei învăţa să apreciezi ceea ce ai abia când te vei fi hrănit mulţi ani cu speranţe, alergând pe drumuri pavate cu spini.  Ştiu cât am aşteptat să pot zâmbi – şi asta-mi face zâmbetul mai dulce. Ştiu cât am aşteptat să pot iubi – şi nu fac economie de vise.

Sper doar că drumul meu întortocheat de-acum şi gândurile care sângerează în liniştea verii se vor transforma în muzică… pe care s-o împart cu voi, care să strălucească mai puternic decât orice, să şteargă amintirea neliniştilor care m-au purtat până “sus”.

Uneori, trebuie să zbori aşa cum te poartă vântul, cu aripile strânse, cu privirea spre umbrele de pe pavaj… încă puţin, încă puţin până vei putea privi spre lumină. De cele mai multe ori, e suficient să-ţi asculţi muzica din inimă, ca să ştii că eşti pe drumul cel bun.

Author name:
Discussion:
No Comments

Şoarece

Am recuperat însemnarea, courtesy of Fata din Port

Lumea mă ştie cu zâmbetul pe faţă, de dimineaţa până seara… că doar e arma cu care am învăţat să sfidez problemele.

Şi totuşi… am momentele mele în care mă simt “şoarece de studio”, “şoarece de birou”, sufocată sub teancurile de hârtii virtuale de care trebuie să am grijă, cu ochii prea obosiţi ca să mai corectez articolele pentru TWP, cu sufletul dedicat după ceas şi muzica făcută mereu în contratimp. Prea obosită ca să mai chiţăi pe note…

Mă lupt cu oraşul, cu aerul condiţionat, cu metroul, cu fast-food-urile, cu fast forward-urile vieţii, jucându-mă cu secundele măsurate în zâmbet până voi ajunge acasă… şi atunci mă simt uneori “şoarece patetic”, pentru că adorm extenuată după o alergarea de 24 de ore pentru o bucăţică de brânză.

souris

Mă simt “şoarece de Bucureşti” când marea mă cheamă, iarba şopteşte “fugi cât mai departe” şi eu sunt atât de ancorată în realitatea gri de beton încât nu pot face niciun pas. Când sunt ocazii să cumpăr vise cu discount la iarbă verde şi eu stau blocată printre blocuri, cu dorul de ducă uscându-mi-se pe botic, mă simt “şoarece mic şi neputincios”.

Sunt câteodată “şoarece suprarealist”, haios pentru unii şi admirabil pentru cei care mai aleargă… pentru că văd bucuria clipelor şi întind lăbuţele spre lumină, spre tot ce dulce şi drag, în timp ce alţi şoareci se antrenează să fie mai rapizi decât mine, ca să ajungă la “caşcaval”.

souris2

Nu pot nega, sunt un “şoarece fericit” când zâmbesc cu toţii dinţişorii, când ascunzătoarea mea mică ocroteşte mai multă iubire decât poate duce lumea, când picioruşele mele lasă urme mici şi sigure în praful oraşului… mă îndrept spre linişte, cumva, poate nu azi, dar e mi-e clar că sunt pe drumul cel bun…

“Şoarecii” ca mine au urechile mai mari şi mai pufoase, să audă mai bine muzica din suflete. Sper că nu sunt o specie pe cale de dispariţie…

Author name:
Discussion:
2 Comments

my tears dry on their own

Sunt obosită după o zi de sentimente amestecate, în doze mari şi necontrolate. Sunt fericită, speriată, mândră, puţin frustrată, ameţită, sfâşiată de dor de Paris şi de vise, lipsită de entuziasm şi de orice fel de putere asupra destinului (doar azi).

Doar azi, fata care zâmbeşte tot timpul are ochii cenuşii, umbriţi de lacrimi uscate. Nu am mai sărbătorit de mult 9 octombrie. Nu am mai deschis cu aceeaşi conştiinţă de sine caietul de cântece. Mi se pare că am înghesuit speranţele într-un loc prea sigur ca să mai crească, ca să-şi întindă aripile până-şi vor forţa transformarea în realitate.

Sunt fericită pentru cei din jurul meu, pentru care ni de aşteptare s-au încheiat cu un surâs. Sunt neliniştită pentru mine, pentru noi… nisipul din clepsidră mi se scurge lent printre degete, nu-i văd capătul, văd doar o vârstă unde, poate, se termină visul.

O să-mi ascund teama sub pleoape o dată cu zorile. Respir încet, ştiu că o să mă răzbun cu o ploaie de zâmbete. Dar acum aş vrea doar să urlu şi să plâng cu nasul în pernă, doar azi.

Author name:
Discussion:
No Comments

Săptămâna asta…

… am visat mult, m-am trezit un pic scuturată de realitate, am cântat prea puţin.

… am mai aranjat o cântare pentru luna aprilie şi am confirmat participarea la Theatrum Mundi pe 9 mai (la Arad). Revin cu detalii.

… am “corupt” încă 3 colaboratori pentru TWP.

… am citit Soni, unul dintre puţinele romane româneşti ce se apropie de perfecţiune. Un must-read!

… m-am gândit de sute de ori că am nevoie de mare.

… am mers mult pe jos, pentru că nu mai suport atingerea oamenilor în troleu.

… am fost pe rând fericită, nerecunoscătoare, derutată şi crudă. Mi-am adus aminte că depind de un zâmbet.

… mi-a trecut prin minte să fac o minune, cumva, să ajungem la un concert de-al lui Britney în Anglia. Apoi am aflat că face playback în noul show şi m-am lăsat păgubaşă.

… m-am întrebat de o mie de ori de ce oamenii aleg întotdeauna calea uşoară.

… am văzut “Slumdog Millionaire”. De păstrat în inimă.

… am început să visez nepermis de mult la o maşină mică şi verde.

… mi s-a făcut dor de prieteni vechi, de frappe pe terase în Nisa, de albume ascultate pe casetă, de cărţi pline de praf luate cu împrumut de la bibliotecă, de nopţi petrecute în studio, de entuziasm.

… se va încheia cu linişte şi muzică împletite subtil… am atâta nevoie.

Author name:
Discussion:
1 Comment

Motiv de aberat pe blog :)

Leapşa de la draga mea prietenă Adriana:

Sunt visătoare cu ochi deschişi, îndrăgostită, încăpăţânată, fericită, puternică.

Mi-aş dori ca experienţele viitoare să nu mă schimbe în rău.

Nu-mi plac măslinele, metroul, mizeria din oraş, nepăsarea noastră fără scuză.

Orice s-ar întâmpla, aş vrea să păstrez: dragostea lui Alec şi muzica.

Nu uit secunda în care am zâmbit pentru prima oară după operaţie; binele gratuit pe care mi l-au făcut atâţia oameni când eram rătăcită; cărţile pe care le-am citit cu sufletul.

Nu pot să-mi imaginez lumea fără muzică, dragoste, nelinişti.

Pot să descriu orice, mai puţin magia de-a scrie un cântec şi de a-l aduce apoi la viaţă pe scenă.

Urăsc ipocrizia, violenţa, minciunile…

Îmi plac buzele lui Alec, ciocolata, caffe frappe, cuvintele (în poezie sau proză), Celine Dion, zâmbetele întâmplătoare pe stradă.

Joc teatru - ba nu! :)

Puţini oameni mă cunosc cu adevărat – poate pentru că nici eu nu am reuşit încă. Sau e doar problema cu timpul… suntem prea ocupaţi să ne catalogăm înainte de-a ne descoperi.

Pregătesc un album mult-visat şi un proiect minunat (TWP)

Îmi place să cred că peste 5 ani voi fi cu adevărat mândră de imaginea mea din oglindă.

Nu suport promisiunile false, frustrările descărcate asupra celor care n-au nici o vină, răutăţile gratuite

Apreciez o cafea bună dimineaţa

Aş vrea să îmi petrec toate dimineţile într-o linişte dulce alături de iubitul meu, fără să ne grăbim nicăieri.

Mă tem de bombe atomice, câini, fluturi şi (doar puţin) de stomatologi.

Îmi pare rău că nu mi-am conservat mai bine dragostea până acum.

Aud cântece noi în fiecare zi… vreau timp să le gust, să le percep, să le scriu!

Văd în fiecare dimineaţă cea mai frumoasă privelişte din lume: zâmbetul lui Alec!

Nu îmi place de mine când spun lucruri şi abia apoi le conştientizez toate nuanţele.

Rar reuşesc să-mi păstrez zâmbetul şi mulţumirea o zi întreagă.

Păstrez absolut tot din Franţa, de la şerveţele până la reviste, pliante şi săpun de la hotel. Totul miroase a “frumos” acolo.

Nu sunt mulţumită de “industria” muzicală din România. Dar nici cei care o conduc fără repere nu sunt, aşa că… suntem chit.

Sunt confuză – mai bine zis am fost, până să înţeleg care-i treaba cu dragostea şi familia.

Ar trebui sa renunţ la dulciuri şi Red Bull :P

Am nevoie de muzică şi dragoste în doze mari, pentru totdeauna.

Mai departe la Raluca şi Phoebs, cu multe complimente.

Author name:
Discussion:
4 Comments
Older entries