Ne e dor să vă cântăm! Aşa că ne vedem:
- pe 20 martie la ceainăria C’arthé (C.A. Rosetti nr. 38), de la ora 17:00 – vom avea un mini-recital în franceză în cadrul Zilelor Francofoniei la Bucureşti – intrarea: 15 ron ~ include şi un ceai aromat ~ rezervări la nr. 021/ 319.27.24
- pe 17 aprilie la clubul Prometheus (Pţa. Naţiunilor Unite nr. 3-5, Bucureşti), de la ora 20:00. Vom reveni cu detalii.
Vineri, 4 decembrie, ora 18.00, Alexandra & Alec featuring Pink Lemon live la Happy Planet!
Foto: Edi Enache
* calitatea sunetului nu e excelentă, dar sperăm să vă placă piesa 
Muzica & versuri: Alec Şandor / NMC
Filmare: @lex
Locaţie: Violeta’s Vintage Kitchen, 15 noiembrie
Nu uitaţi că ne vedem din nou la Violeta’s pe 28 noiembrie, de la 19.30!
Diseară de la 19.30 la Violeta’s Vintage Kitchen (Str. Batiştei, nr. 23, Bucureşti)
Vă invităm cu drag să faceţi rezervări la 021 310 06 81
Foto: Alexandra Sandu
Artwork: Dragoş Gavrilă
- pe 10 octombrie vă aşteptăm cu drag la Deja Fu (Bd. Ferdinand nr. 53-55), de la ora 20.30. 10 octombrie e o zi specială pentru noi, sărbătorim 10 ani de muzică şi promitem să vă facem seara cât se poate de frumoasă… “La cafea”!
- din 3 octombrie vom cânta de două ori pe lună, sâmbăta, la Violeta’s Vintage Kitchen (Str. Batiştei, nr. 23). Detalii şi poster, în curând!
Spui “10 ani” şi ţi se pare mult, poate pentru că după multe răscruci te vezi încă la începutul drumului şi abia începi să apreciezi călătoria, să guşti din fiecare notă, să fii recunoscătoare pentru succese şi depresii deopotrivă.
Da, pe 10 octombrie se împlinesc 10 ani de când am scris primul meu cântec, 10 ani de când am şoptit “No quiero olvidar” (aşa se numea piesa), de când m-am privit în oglindă într-o nouă lumină, simţind parcă energia vibrantă a scenelor după care tânjeam…
Alexandra Ivan – Soarele meu (2001)
Şi n-am uitat, nici când viaţa părea să nu-mi dea nicio şansă, n-am uitat nici atunci când mi s-a spus că sunt doar trei moduri de-a face ceva în muzică (bani, sex, pile), n-am uitat nici când tăceam printre lacrimi ascultând “Can’t Take That Away” al lui Mariah Carey.
Alexandra Ivan – Daca ma iubesti (2001)
Prima oară când am păşit pe o scenă am devenit dependentă, prima oară când lumea m-a dezamăgit, m-a invidiat şi a vrut să mă sfâşie, m-am ascuns într-un cântec.
Alexandra Ivan – Beautiful Life (2008)
Prima oară când am sperat a fost când am păşit într-un studio. Şi întâiul parfum pe care l-am căutat a fost cel al muzicii, la capătul unei zile lungi.
Alexandra & Alec – Stranded (2008)
Prima oară când am iubit, a fost pe acordurile unui cântec de Vama Veche, pe care aveam să-l învăţ cu adevărat abia peste multă vreme.
Aş putea să scriu mult, să sap în amintiri, dar mai bine vă invit pe 10 octombrie, la ora 20.30, la Deja Fu (Bd. Ferdinand nr. 53-55, Bucureşti) pentru o seară de muzică şi vise.
Alexandra & Alec – La cafea (2009)
Foto: Cosmin Bararu
“Oamenii fericiţi prelungesc discuţiile din jurul cafelei. Vorbesc mai mult şi însufleţesc atmosfera frivolă a cafenelei. Oamenii trişti, oamenii măcinaţi de probleme sau neajunsuri, introvertiţi, zăbovesc puţin la cafea. Stau încruntaţi, îşi privesc fix şi trist interlocutorul, otrăvesc atmosfera trivial de ralaxată a cafenelei. Dar îi vedem rar – căci cafeneaua e locul lipsei de inhibiţii, e perimetrul liber de neveste geloase şi soţi retrograzi. Cafeneaua e locul flirturilor cuminţi, al începuturilor de afaceri. E spaţiul schimbului de idei şi al ritualurilor parvenite. E locul de desfrâu tolerat al fumătorilor şi destinaţia amtinală a cititorilor dependenţi de presă. […] Cafeaua în oraş pare să fi devenit stereotipul cosmopolit al femeilor sofisticate şi al bărbaţilor independenţi. Este pretextul cel mai facil de relaţionare; bucuria clandestină a „cafelei originale! Din anii predecembrişti s-a transformat într-un liant de comunicare al celor care se răsfaţă şi vor să-şi afieze statutul.”
Fragmentul face parte din eseul Cafeaua – decodor social înclus în volumul Pe tocuri, semnat Mihaela Nicola.
Îi mulţumesc Alexandrei-Ioana Bohan, care a lăsat rândurile de mai sus pe blogul lui Ştefi.
Foto: Edi Enache
Sunt nerăbădătoare să-mi recâştig răbdarea, să-mi învăţ zilele să curgă leneş, să uit sunetul deşteptătorului, să nu mai cunosc decât acea lentoare însorită a zilelor de vară, gustul sărat al mării pe piele, tăcerea dintre două şoapte de iubire, acel “dolce far niente” de care au nevoie artiştii pentru a trăi.
Da, vom învăţa mai devreme sau mai târziu că fericirea se joacă pe mize mari, fără plasă de siguranţă, că uneori trebuie să fugi pentru a-ţi găsi locul (şi eu simt, precum Alanis, că “I’ve been running so sweaty my whole life, urgent for a finish line“).
Mi-am propus să-mi impun răbdarea de-a lua zilele una câte una, aşa cum vin, cu toate dezamăgirile spălate de lacrimi şi toate zâmbetele după care tânjesc câte opt ore pe zi. Să nu mai aştept clipa dată în care lucrurile vor fi aşa cum vreau, ci să trăiesc acum, gustând prezentul din plin, chiar dacă e puţin sufocat de doruri şi aşteptări.
Am să învăţ răbdarea asta sărut după sărut, piesă după piesă, dimineaţă după dimineaţă în care ne trezim cu ochii lipiţi de somn ştiind că ne irosim un pic, că ne luptăm prea mult, că “the big city life” ne pune uneori visele la pământ. Dar sufletele noastre sunt la adăpost, unul în braţele celuilalt, încălzite de muzici şi aripi. Tot ce mai trebuie să învăţăm e răbdarea…