De foarte multe ori am încercat să scriu despre acest subiect… de tot atâtea ori l-am ocolit, pentru că-mi trezeşte amintiri dureroase. Vizita la un stomatolog genial, dr. Schally, cel care mi-a redat zâmbetul şi va avea grijă de acum şi de prietena mea Alina, m-a determinat să vorbesc… în sfârşit. Pentru că trebuie scoase la lumină nişte lucruri, doar pentru a demonstra apoi că se poate şi altfel. Că există multe “găuri” în sistemul medical românesc, dar şi oameni care-şi fac treaba cu suflet şi pricepere. Aşadar…

Acum mulţi ani, am suferit un accident îngrozitor, care putea fi evitat cu uşurinţă dacă trăiam într-o ţară civilizată. Pentru că într-o ţară civilizată un dentist cunoscut pentru problemele sale cu alcoolul nu ar fi profesat într-o şcoală şi, cu atât mai mult, nu ar fi intrat beat în cabinet într-o anume dimineaţă de primăvară. Într-o ţară civilizată, ar fi existat legi palpabile împotriva malpraxis-ului chiar şi-n 1996, iar idiotul care a scăpat freza în gura unui copil, mutilându-l fizic şi psihic, ar fi plătit cu închisoarea. Bineînţeles, trăim în România – şi, pe lângă faptul că “medicul” a scăpat nepedepsit şi a mai “profesat” un an până la pensie, am rămas cu un stigmat şi o boală pe care stomatologii români nici măcar nu o iau în considerare: dento-phobia.

Trauma suferită la opt ani m-a făcut să-mi fie teamă de orice avea legătură cu stomatologia: era de ajuns să simt de departe mirosul specific cabinetelor şi mi se făcea rău, aveam frisoane, stări de leşin, atacuri de panică şi o insuportabilă senzaţie de sufocare. O vară întreagă m-am chinuit să suport mici intervenţii pentru a repara răul făcut de acel “medic”, dar doctoriţa pe mâna căreia ajunsesem lucra, în ciuda intenţiilor bune, fără anestezie. Dincolo de durerea îngrozitoare, mai era şi teama aceea sufocantă pe care nu o puteam controla, nici măcar luând câte un pumn de pastile de Distonocalm…

Pe zi ce trecea, problemele mele dentare se agravau. Lipsa de calciu contribuia la tocirea dinţilor, infecţiile îmi slăbeau organismul, dureri insuportabile mă trezeau tot mai des din somn… Totuşi, nu puteam să suport prezenţa (cu atât mai puţin atingerea!) vreunui stomatolog. Soluţia se contura tot mai clar: anestezie generală.

I-a luat mamei mele ani de zile să-şi dea seama că nu există o altă cale; dar timpul nu ţinea cu mine deloc. Prin clasa a şaptea, luam câte un Algocalmin aproape după fiecare masă; în clasa a zecea (când venisem deja în Bucureşti), uitasem deja să zâmbesc sau să muşc cu poftă dintr-un măr… iar cariera mea muzicală stătea “on hold” din cauza problemelor dentare vizibile. Singurele momente când dinţii nu dureau erau atunci când cântam.

În vara lui 2005 am început, timid, să trimit mail-uri pe la clinici bucureştene cu aşa-zis renume. Răspunsul era invaribil: “nu se face anestezie generală în stomatologie! Vă facem una locală şi nu veţi simţi nimic!”. Le explicam că sufăr de o fobie acută, accentuată de ani… ei mă trimiteau la psiholog şi-mi spuneau să iau Distonocalm şi să-mi “înving teama, că doar nu mai sunt copil!”. După ce trei psihologi au fost de acord că teama mea e prea adând înrădăcinată ca să se rezolve doar prin terapie, am făcut din nou turul faimoaselor clinici. Medicii erau totuşi reticenţi, “ce-i asta, dom’le, fobie de dentist?! Că nu-i facem nici un rău…”.

O anestezie generală nu implică neapărat intubare, se poate face în orice cabinet stomatologic ok, cu ajutorul unui anestezist adus din afara clinicii. Nu presupune riscuri, nu e complicată, nu are nici măcar efecte secundare. Dar “medicii” noştri nu voiau să priceapă!

Abia în 2006, după exact 10 ani de chin, am ajuns din întâmplare la clinica d-lui doctor Alexander Schally. Am găsit reclama într-un ziar şi m-am gândit să încerc, pentru ultima oară, să găsesc înţelegere. La primul consult, şi-a pus mănuşile şi a folosit doar oglinda. Tremuram din toate încheieturile şi mi-a luat câteva minute să deschid gura… M-a întrebat cum de suport durerile şi i-am spus sincer că “nu mă mai dor de mult, cred că mi s-au tocit nervii…”. S-a gândit câteva secunde, după care mi-a spus zâmbind: “Vino după ce dai Bac-ul şi te operăm!”.

Şapte intervenţii, mai precis, cu anestezie intra-venoasă: adormeam pe scaun ţinând strâns mâna asistentei şi mă trezeam înconjurată de feţe prietenoase. Când mi-am primit noii dinţişori, a fost o sărbătoare cu lacrimi. Iată, deci, că se poate şi altfel! Culmea, fobia mea a dat înapoi tocmai pentru că acum asociez stomatologia cu o experienţă pozitivă. Acum pot merge la stomatolog împreună cu Alec, sunt relaxată total şi chiar stau cu el în cabinet în timpul procedurilor!

Alina se temea şi ea de stomatologi, aşa că am dus-o la domnul doctor Schally… Fireşte, problemele ei se vor rezolva într-o singură şedinţă, sub anestezie intra-venoasă. Pentru că se poate şi altfel!

O altă însemnare pe această temă: Dono – Sechele stomatologice
… şi încă una, care m-a făcut să tremur. România anului 2008, operaţii pe viu sau cu anestezie pe jumătate. Groaznic.

P.S.: Dacă aţi ajuns aici căutând “fobie de stomatolog” sau “frică de dentist”, încercaţi să vizitaţi site-ul www.dentalfearcentral.org , v-ar putea fi de folos!

Vă recomand cu căldură clinica domnului doctor Schally