Aloooo colegii? De ceva vreme nu se mai poate să intri în vreun pub bucureştean fără să dai de o trupă de cover-uri; mai nou aud că există şi un festival pentru cei care au hotărât să-şi dedice timpul pe scenă… imitatului.

Poate e un fel de bombă cu ceas, fenomenul “Ploaia de Stele” cu efect întârziat. Poate e vina profesorilor de canto de şcoală veche, care te îndeamnă să-ţi alegi un model vocal şi să-l copiezi cu sfinţenie – asta înseamnă să ştii toate piesele, toate versurile şi să ai negativele acasă, doar-doar vrei prinde vreun premiu la un festival.

OK, sunt de acord că nu toată lumea are darul de-a compune (sau poate am eu o problemă de cred atât de mult în originalitate şi exprimare liberă/sinceră… poate e ovverated…). Dar nu e ca şi cum n-am avea câţiva compozitori buni în România – puţini, ce-i drept, scumpi la vedere şi scumpişori ca investiţie, însă dacă vrei să-ţi conturezi o carieră şi nu un succes de-o vară, cred că merită aşteptarea şi investiţia.

Unii vor spune că e mai uşor să apari în faţa publicului cu piese deja ştiute – aplauzele cică ar fi garantate dacă vei cânta cuminte, notă cu notă, ceea ce-au scris alţii şi trecerea anilor a transformat în evergreen. Florin Grozea mi-a oferit mai demult şi un argument interesant, valabil pentru trupele foarte tinere – “nu poţi avea o oră de hituri“. Dar cine spune că trebuie? Nu toate piesele trebuie să fie hituri, nu toate piesele trebuie să fie dansabile, nu toate piesele trebuie să fie “standard”. Un concert nu e o emisiune Top 40. E un moment frumos pe care ar trebui să-l împărtăşeşti cu spectatorii tăi, o şansă unică de fiecare dată să fii tu însuţi… şi să dăruieşti ceva nou, original. Dar asta presupune să ai doar personalitate şi curajul de-a fi ceea ce eşti.

Şi mai dureros e când văd trupe tinere care au câteva piese proprii în repertoriu, dar le ascund bine – şi au grijă ca publicul lor de karaoke cu band, nunţi şi cumetrii să nu afle prea uşor de ele. Mă întreb însă: ce s-ar întâmpla dacă ar afla lumea că aveţi şi voi ceva de spus, o inimă care cântă acolo, undeva? Credeţi că v-ar iubi mai puţin, v-ar asculta mai rar, le-ar sta frappe-ul sau berea în gât la concerte? Organizatorii nu v-ar mai chema pentru că nu sunteţi ca toţi ceilalţi? Eu am dovada că NU ar fi deloc aşa… ar fi doar mai multă muncă pentru a impune un brand, mai multe repetiţii pentru că partiturile nu sunt scrise de dinainte, mai multă frumuseţe şi libertate, curajul de-a păşi pe un drum nebătut. Un drum ce trebuie trasat cu fiecare notă, cu fiecare cuvânt.

Înţeleg să faci un cover dacă poţi aduce ceva nou, dacă poţi oferi o nouă interpretare. Dacă dacă te zbaţi în cercul mediocru al notelor copy-paste după original, aceleaşi playlist-uri ca ale tuturor trupelor… la ce bun?

Sunt mândră să fac parte dintr-o trupă ce cântă doar muzica originală. Şi sunt tristă, în acelaşi timp, că ne numărăm printre excepţii…