indignari

Timbaland de Românica

Prima întrebare, când te duci la un producător român, este “Cum vrei să sune piesa?“. 1% dintre ei vor înţelege ce înseamnă funky, fresh, cu instrumente naturale, vocea şi chitara în plin-plan, mai avem nevoie de-un instrument solist… Restul de 99% vor cere “piese ca reper“. Adică, de unde să se inspire pentru orchestraţie.

Ei bine, majoritatea celor care-şi spun producători/orchestratori pe la noi petrec ore-n şir ascultând ce mai e nou peste Ocean, descărcând de pe torente tot ce-a mai produs Timba, agăţându-se disperaţi de manuale de genul “How to get an occidental sound”. Puţini ar pune mâna pe-o carte serioasă de muzică, de mixaje…

Se poartă plagiatul de concept: dacă Rihanna are un nou sound, vei auzi cel puţin 2-3 piţipoance cu  o tonă de Antares pe voce mieunând peste beat-uri asemănătoare.

Pentru că ai noştri sunt suficient de dibaci încât să caute exact kick-urile şi hi hat-urile care sună “ca acolo” şi să le adauge un synth asemănător.

Puţini sunt cei care şi-ar petrece acele câteva ore într-un bar cu muzicieni, la un jam session, la un tete-a-tete cu alţi producători sau la o plimbare liniştitoare, căutând idei noi…

Normal, nu poţi acuza pe nimeni de plagiat, notele nu seamănă. Dar tonurile? Dar ideea piesei?

Imediat după ce David Deejay a “ciordit” (mai mult sau mai puţin subliminal) linia melodică de la “The Love I Have For You” al Dinei Vass şi a ajuns în topuri, toţi amatoraşii dornici de succes instant au început să folosească aceleaşi percuţii şi tonuri de sintetizator ca el. Şi… câte piese nu seamănă ca stare cu “Hot” al Innei?

Oamenii ăştia chiar sunt guvernaţi de instinctul de turmă… şi ajung să-şi recicleze până la exasperare propriile idei. Se învârt în acelaşi cerc strâmt de armonii, modifică o notă-două şi dau bmp-ul mai sus pentru al doilea single, folosesc acelaşi instrument solist (şi teme jenant de asemănătoare, din păcate), ca publicul să le recunoască “măreaţa” amprentă.

Am văzut cazuri în care, disperaţi că nu reuşeau să copieze sound-ului unui loop de percuţie dintr-o anume piesă, o tăiau pur şi simplu din mp3-ul original şi o foloseau în piesele lor!

Din păcate, “producătorii” români nu au înţeles că nu e suficient să nu plagiezi, ci trebuie să fii original. O recenzie care pe mine m-ar fi făcut să intru în pământ de ruşine suna ceva de genul “noua piesă a lui X nu este furată, nu este nici prea originală, dar sună OK”.

Lucrurile se vor schimba când vor învăţa să-şi cunoască limitele, să nu se mai creadă “Timba de România“, să investească timp în a crea groove-uri noi în loc să le sampleze din hituri străine, când vor refuza să pună Antares pe voci, să producă piese second-hand, să respire non-valoare.

Foto: SXC.hu

Author name:
Discussion:
4 Comments

Truth overdose

Banii îţi pot cumpăra ore de studio, şedinţe foto, haine de scenă… toate aceste lucruri necesare pentru artist, mai mult sau mai puţin importante pentru artă.

Aseară mi-am reconfirmat în suflet că sunt lucruri mult mai preţioase, care nu se pot cuantifica în nicio monedă cunoscută… bucuria muzicii, puterea ei imensă de-a aduce oamenii împreună.  În timp ce bass-ul lui Dragoş întregea povestea din “La Cafea”, mi-au revenit în minte toate clipele frumoase din studiouri, de pe scenă din ultimii ani.

Cele mai frumoase lucruri se fac din entuziasm. Cel puţin pentru mine, aşa e. Când nu sunt implicaţi banii, lumea munceşte cu sufletul. Nimeni nu se uită la ceas, deşi e atârnat chiar deasupra geamului de sticlă.

Am nevoie să mă hrănesc tot timpul cu muzică, în orice formă, ca să-mi aduc aminte că scopul meu e să trăiesc pentru asta, şi nu neapărat din asta.

Sunt multe lucruri care nu se spun… de exemplu, în România, dacă nu ai bani, nu poţi face muzică. Nici un A&R nu te va lua dintr-un bar obscur şi nu-ţi va pune vreun cec în alb în mână ca să creezi. Dacă nu-ţi poţi plăti studioul, nu vei ajunge nicăieri.

Nimeni nu va adăuga un plus de valoare viziunii tale, deoarece viziunea costă… mii de euro pe care nu le ai.

Cu toţii se aşteaptă să vii cu produsul finit, legat cu fundă roşie, cu un sound perfect, cu temele de marketing gata făcute. Mulţi nu-ţi vor plăti nici măcar videoclipul.

Radiourile mainstream nu te vor difuza dacă nu eşti semnat, iar casele de discuri nu te vor semna dacă nu eşti difuzat.  Ce poţi să faci când cercul se strânge în jurul tău? Overdraft.

Aseară nu mi-a mai păsat de nimic din toate astea. Visele mele sunt prea mari să se împiedice de procente. Nu vreau să învăţ să-mi dozez entuziasmul, să mă adaptez la un sistem corupt şi oricum pe ducă.

Vreau un deal măcar pe jumătate cinstit, ca muzica noastră să ajungă la oameni. Aseară n-a mai contat că poate vreau prea mult. Revin cu speranţe, cuvinte şi-un cântec nou, curând. Acum am nevoie de-o vacanţă fără muşcăturile realităţii.

Author name:
Discussion:
No Comments

Porţia de scepticism

Tipic românesc: un om se apucă să facă ceva bun şi alţi doi sar să-l demoralizeze. Te implici cu tot sufletul într-o iniţiativă şi te trezeşti că ţi se spune “oricum nu avem nevoie cu adevărat de tine”. Să-mi mai spună cineva că poporul ăsta nu e pe dos!!! Mă rog, ceva din mine îmi spune să nu concluzionez că majoritatea românilor sunt aşa, nu încă, vreau să mai sper că nu asta e direcţia…

S-o luăm aşa: auzi pentru prima oară în viaţa ta de un artist nou (a se înţelege fără un album pe piaţă şi clipuri în heavy rotation). Prima reacţie e “cine-i ăsta, frate? N-am auzit de el, deci nu-i bun de nimic!”. Helloooo, “frate”, ăsta e primul tău contact cu artistul – mai bine te-ai spăla în urechi şi te-ai scutura un pic de prejudecăţi înainte să formulezi o părere!

Ne conduce instinctul de turmă: dacă pe o televiziune muzicală sau un radio asculţi în heavy rotation acelaşi “hit” manufacturat cu mită şi/sau jocuri de influenţe, te vei trezi şi tu cumpărând CD-ul din benzinărie, nuuuu?! Unde e personalitatea ta dacă ţi se pare “cool” ce ţi se bagă pe gât şi nu ce îţi place? Cum mai ştii ce-ţi place, cum mai ştii cine eşti dacă trăieşti şi alegi după tendinţe, iar ele se schimbă în ritmul altora?

Un alt exemplu: la Twestival, se trezeşte un tip să scrie pe Twitter că “mai bine cântam cover-uri, că avem talent”, afirmând chiar că “ne încăpăţânăm să ne cântăm propriile piese”. Whaaat?! Ok, hai să presupunem că n-am fi scos în viaţa noastră o notă originală şi cântam cover-uri. S-ar fi trezit cu siguranţă altul să comenteze că “ăştia nu-s în stare să-şi compună piese”.

Nu cântăm cover-uri pentru că avem mult prea multe piese frumoase (da, statistic, asta e opinia generală!) pe care le ţinem încă în sertar. Alec va fi implicat într-un proiect de cover-uri, dar c-un suflu original. Trecând peste asta, pentru mine talentul nu înseamnă interpretare mimetică… ci creaţie.

În încheiere, i-aş sfătui pe unii să-şi redefinească-n minte cuvântul “muzicanţi”, pe alţii să viseze mai mult ca să nu se înece în scepticism… Poate m-aş contrazice puţin spunând că nu-mi place să dau sfaturi, cred mai mult în puterea exemplului. Nu pot să mă simt vinovată că trăiesc şi compun cu poftă, cu entuziasm, cu dăruire… că sunt eu însămi. Nu vreau să fiu ascultată decât de cei care ascultă cu inima.

Author name:
Discussion:
6 Comments

Visăm, sfidăm…

Când aveam 14 ani mi se spunea “o să creşti, o să-ţi dai seama că muzica e doar un vis”. Ciudat, au trecut anii şi nu s-a schimbat nimic, poate doar faptul că acum visez cu ochii deschişi.

Mi s-a spus că există trei modalităţi de-a reuşi în showbiz: sexul, relaţiile sau banii. Că există un drum uşor cu rezultate fragile şi unul lung, anevoios şi cu roade incerte.

Am ales să am răbdare, să-mi plătesc piesele din banii mei, fără vreun “sponsor” din umbră. Am muncit pentru tot ceea ce am, împărţindu-mă între şcoală/job (“lumea reală”) şi muzică (“visul” ce mă ţine în viaţă).

Mi-am petrecut adolescenţa prin studiouri, făcându-mi prieteni printre muzicieni, manageri, oameni de presă. Aşadar, banii există, relaţiile nu-mi lipsesc – şi totuşi, nu sunt “acolo sus”.

Alec şi cu mine nu avem un album pe piaţă, nu suntem toată ziua pe radiourile “care contează”, nu suntem plătiţi cu mii de euro pe concert. Dar avem ceva mai preţios: un vis ce nu moare, un vis ce sfidează realităţi contrafăcute. Avem muzica.

La 17 ani, o cântăreaţă aşa-zis realizată m-a sfătuit: “Culcă-te numai cu oamenii care-ţi sunt de folos”. Mi s-a întors stomacul pe dos, pentru că tocmai picasem o audiţie pentru că refuzasem avansurile cuiva din echipă.

“Visul” meu, visul nostru de-acum, a fost dintotdeauna să fac muzică. Fără murdării, fără compromisuri, fără preţuri sub demnitatea noastră. N-avem nici un fetiş să ne vedem pe sticlă, dar ne place să cântăm pentru toţi cei dispuşi să asculte…

Doar pentru că “trend-ul” e să te prostituezi profesional pentru a te face cunoscut, nu înseamnă că ne vom vinde sufletul. Vom visa, vom sfida, vom trăi visul în cele din urmă.

În mod ciudat, România e singura ţară din lume unde poţi ajunge cântăreţ fără să ai vreo legătură cu muzica. Ne-am născut aici, aşa că vom visa mai departe, de dragul de-a ne sfida nenorocul. Sau vom zbura spre zări mai calde…

Author name:
Discussion:
5 Comments

Emisiunea care n-a fost…

Ne cerem scuze că suntem muzicieni şi nu ne pricepem la pantomimă. Ne cerem scuze că avem o opinie şi nu ne e teamă să ne-o exprimăm. Scuze şi că avem demnitate, că atunci când suntem chemaţi într-un loc să ne facem meseria şi ni se spune că nu se poate, ne strângem jucăriile şi plecăm.  Scuze că nu putem accepta o astfel de atitudine: cum poţi găzdui un concurs de muzică, punând condiţia să nu se cânte în platou?!

În fine… ne cerem scuze dacă v-aţi aşteptat să ne vedeţi în dimineaţa asta la TV. Nu avea sens să ne vedeţi doar dând din gură.

Later edit: A scris şi Alec despre asta. Iar Pyuric spune lucrurilor pe nume pe Monden.Info. Patrik de la Monden West consemnează şi el “incidentul” de astăzi. La fel şi Sorin.

The good news: mâine seară vă cântăm “Ascultă-mă” şi stăm de vorbă la Videochatul eOk!

Author name:
Discussion:
12 Comments

Dilema: Playback vs. bun-simţ

Cânt de nouă ani şi n-am făcut niciodată playback. Nu e orgoliu la mijloc, nu vreau să demonstrez nimic, pur şi simplu mă dezgustă să dau din gură în timp ce CD-ul cântă de unul singur. Nici măcar nu reuşesc să înţeleg utilitatea acestui “procedeu”, dincolo de faptul că poţi să te zbânţui mai bine pe scenă atunci când nu ai şi grija cântatului.

Din păcate pentru mulţi “sunetişti” comozi din televiziune, nu sunt dansatoare. Şi nici Alec nu găseşte vreo plăcere în solo-urile imaginare fără cablu la chitară! Dacă mai credeţi încă mitul cu “televiziunile n-au condiţii tehnice”, think again. Un microfon decent, două monitoare funcţionale şi un inginer de sunet care să aibă habar ce fac toate acele butoane costă cam jumătate din salariul lunar al unei vedete TV…

Şi-acum, dilema… Pe 12 noiembrie suntem invitaţi la Răzvan şi Dani, să prezentăm piesa “Ascultă-mă“. Ultima oară când am fost acolo, în primăvară, m-am auzit impecabil în platou, dar sunetul pe care-l auzeau oamenii la TV a fost absolut infect. Dovadă că 10 secunde au fost prezentate la Cârcotaşi… 10 secunde fără nici un fals, dar cu un refren care se auzea ca din ghenă! Playback nu se pune problema să facem, iar să stăm ca popândăii în platou cât timp se pune piesa, e exclus.

Ok, am zis, facem o filmare (noi într-un studio, imagini dreamy alb-negru, piesa pe fundal) şi ei o difuzează în emisiune. Se pare însă că le-am cerut ceva muuult prea complicat! Că dacă ar difuza un filmuleţ cu noi în loc să facem playback în studioul lor, ne-ar favoriza! Logică de clasa a noua: la ultima emisiune au adus un pian în platou, ca unul dintre concurenţi să facă playback cu el. Deci e mai uşor să cari un pian de câteva sute de kilograme decât să dai play unui DVD inofensiv!

Sigur, tre’ să strivească din start tot ce ar putea face notă discordantă! Dacă noi venim azi cu o filmare ca să evităm playback-ul, poate mâine vor face mai mulţi aşa. Şi atunci, cine îşi mai arată copănelele prin platou mimând o melodie? Eh, atunci lucrurile se vor complica, vor trebui să aibă oameni plătiţi special ca să facă sunetul în direct – vă daţi seama ce tragedie?! Şi monitoare care să meargă, şi profesionalism, şi bun-simţ.

Suntem într-o mare dilemă: mergem acolo şi stăm cuminţi pe canapea cât cântă piesa, vorbim între timp despre “making of”, aducem balerine în platou (dacă tot se poartă dansul!) sau…?

Nu ştiu, voi ce aţi face în locul nostru?

Update: S-a găsit soluţia. Trecând peste faptul că nu vom prezenta piesa în forma în care concurează la Battle Of Songs, o vom interpreta unplugged (voce – chitară).
Alors… ne vedem miercuri de la ora 8.00 la Răzvan şi Dani, pe Antena 1. Nu uitaţi să ne susţineţi cu un vot. Mulţumim pentru reply-uri, de mult n-am mai avut atâtea comentarii la o însemnare!

Author name:
Discussion:
13 Comments

“Profesionalism” mioritic

Cum se face că tot ce preiau românii ajunge praf şi pulbere? Cam toate brand-urile celebre aduse la noi s-au “românizat”, în sensul cel mai rău al cuvântului. Am văzut asta întâmplându-se cu Ikea, acum am constat pe pielea mea şi lipsurile din Hard Rock Cafe. Local cu reputaţie afară, la noi e un restaurant unde se mai şi cântă, mult sau puţin – nu contează, cu o sonorizare oribilă la care nu comentează nimeni nimic.

L-am avut pe NMC la sunet aseară, dar tot degeaba, s-a chinuit să păstreze esenţa din cele trei piese ale noastre… asta în ciuda boxelor prost calibrate, a mixerului dat peste cap de dinainte, a microfonului care numai ok pentru voce nu era.

Alec a fost minunat alături de Trond Holter… solo-ul din “Stranded” really rocked, în ciuda faptului că el nu auzea ce cântă. Stăteam nemişcată în lateralul scenei, sorbindu-i fiecare notă… a fost şi este “ce trebuie”, unul dintre puţinii care ar fi făcut faţă provocării de-a cânta cu un chitarist atât de experimentat. Adi a fost în largul lui la tobe, cred că ar trebui să facă asta mai des… şi credem (ca multă lume, de altfel!) că e timpul să avem alături de noi şi un basist.

Învăţăm, învăţăm din dezamăgirile mici, din deciziile proaste… am cântat cu tot sufletul şi publicul a perceput mai puţin de jumătate din dăruirea noastră. Am cântat cu tot sufletul şi cu inima cât un purice că se fac microfonii, sau că e ampul prea tare, sau că nu ne auzim unii pe alţii sau propriile instrumente în monitoare.

Învăţăm, tragem aer în piept, mergem mai departe. Playlist făcut în grabă – asta iese din vocabularul nostru; cântat în Hard Rock Cafe – never ever again; lăsat pe alţii să decidă în locul nostru – no way; soundcheck pe fugă – not in a million years.

Ca mică paranteză, cred că şi Trond Holter (asemeni lui Steve Vai acum nişte ani) a plecat cu un gust amar din ţara asta. E inacceptabil să-i pregăteşti omului un amplificator ca de jucărie şi să-l goneşti de pe scenă la ora 12.00 pe motiv că “dom’le, ne pleacă clienţii, ei au venit să mănânce”. E la fel de jenant să apari în cabina lui înainte de show (rock show, remember?!) şi să-i propui să cânte… Depeche Mode sau Enrique Iglesias.

Trecând peste toate, cele 6 minute în care a cântat cu Alec au meritat tot chinul. Pentru aşa ceva merită să continuăm. Indiferent cât de greu e să înghiţim şi să trecem peste astfel de momente.

Acum aşteptăm un concert special, doar al nostru, unde să sune aşa cum v-am obişnuit… cristal. De mâine începem să-l punem la cale, să căutăm un loc unde să ne putem desfăşura, unde oamenii să fie interesaţi de muzică şi de calitate, unde să cântăm cu inima, lăsând lucrurile să plutească, firesc… fără griji, fără stress, fără tâmpenii care ne distrug inspiraţia şi încrederea. Ne vedem data viitoare!

P.S. (sau vestea bună): Suntem finalişti la Battle Of Songs!

şi… mulţumim Alex Ciochia (Radio Lynx) pentru încurajări.

Author name:
Discussion:
No Comments

Teama de stomatolog

De foarte multe ori am încercat să scriu despre acest subiect… de tot atâtea ori l-am ocolit, pentru că-mi trezeşte amintiri dureroase. Vizita la un stomatolog genial, dr. Schally, cel care mi-a redat zâmbetul şi va avea grijă de acum şi de prietena mea Alina, m-a determinat să vorbesc… în sfârşit. Pentru că trebuie scoase la lumină nişte lucruri, doar pentru a demonstra apoi că se poate şi altfel. Că există multe “găuri” în sistemul medical românesc, dar şi oameni care-şi fac treaba cu suflet şi pricepere. Aşadar…

Acum mulţi ani, am suferit un accident îngrozitor, care putea fi evitat cu uşurinţă dacă trăiam într-o ţară civilizată. Pentru că într-o ţară civilizată un dentist cunoscut pentru problemele sale cu alcoolul nu ar fi profesat într-o şcoală şi, cu atât mai mult, nu ar fi intrat beat în cabinet într-o anume dimineaţă de primăvară. Într-o ţară civilizată, ar fi existat legi palpabile împotriva malpraxis-ului chiar şi-n 1996, iar idiotul care a scăpat freza în gura unui copil, mutilându-l fizic şi psihic, ar fi plătit cu închisoarea. Bineînţeles, trăim în România – şi, pe lângă faptul că “medicul” a scăpat nepedepsit şi a mai “profesat” un an până la pensie, am rămas cu un stigmat şi o boală pe care stomatologii români nici măcar nu o iau în considerare: dento-phobia.

Trauma suferită la opt ani m-a făcut să-mi fie teamă de orice avea legătură cu stomatologia: era de ajuns să simt de departe mirosul specific cabinetelor şi mi se făcea rău, aveam frisoane, stări de leşin, atacuri de panică şi o insuportabilă senzaţie de sufocare. O vară întreagă m-am chinuit să suport mici intervenţii pentru a repara răul făcut de acel “medic”, dar doctoriţa pe mâna căreia ajunsesem lucra, în ciuda intenţiilor bune, fără anestezie. Dincolo de durerea îngrozitoare, mai era şi teama aceea sufocantă pe care nu o puteam controla, nici măcar luând câte un pumn de pastile de Distonocalm…

Pe zi ce trecea, problemele mele dentare se agravau. Lipsa de calciu contribuia la tocirea dinţilor, infecţiile îmi slăbeau organismul, dureri insuportabile mă trezeau tot mai des din somn… Totuşi, nu puteam să suport prezenţa (cu atât mai puţin atingerea!) vreunui stomatolog. Soluţia se contura tot mai clar: anestezie generală.

I-a luat mamei mele ani de zile să-şi dea seama că nu există o altă cale; dar timpul nu ţinea cu mine deloc. Prin clasa a şaptea, luam câte un Algocalmin aproape după fiecare masă; în clasa a zecea (când venisem deja în Bucureşti), uitasem deja să zâmbesc sau să muşc cu poftă dintr-un măr… iar cariera mea muzicală stătea “on hold” din cauza problemelor dentare vizibile. Singurele momente când dinţii nu dureau erau atunci când cântam.

În vara lui 2005 am început, timid, să trimit mail-uri pe la clinici bucureştene cu aşa-zis renume. Răspunsul era invaribil: “nu se face anestezie generală în stomatologie! Vă facem una locală şi nu veţi simţi nimic!”. Le explicam că sufăr de o fobie acută, accentuată de ani… ei mă trimiteau la psiholog şi-mi spuneau să iau Distonocalm şi să-mi “înving teama, că doar nu mai sunt copil!”. După ce trei psihologi au fost de acord că teama mea e prea adând înrădăcinată ca să se rezolve doar prin terapie, am făcut din nou turul faimoaselor clinici. Medicii erau totuşi reticenţi, “ce-i asta, dom’le, fobie de dentist?! Că nu-i facem nici un rău…”.

O anestezie generală nu implică neapărat intubare, se poate face în orice cabinet stomatologic ok, cu ajutorul unui anestezist adus din afara clinicii. Nu presupune riscuri, nu e complicată, nu are nici măcar efecte secundare. Dar “medicii” noştri nu voiau să priceapă!

Abia în 2006, după exact 10 ani de chin, am ajuns din întâmplare la clinica d-lui doctor Alexander Schally. Am găsit reclama într-un ziar şi m-am gândit să încerc, pentru ultima oară, să găsesc înţelegere. La primul consult, şi-a pus mănuşile şi a folosit doar oglinda. Tremuram din toate încheieturile şi mi-a luat câteva minute să deschid gura… M-a întrebat cum de suport durerile şi i-am spus sincer că “nu mă mai dor de mult, cred că mi s-au tocit nervii…”. S-a gândit câteva secunde, după care mi-a spus zâmbind: “Vino după ce dai Bac-ul şi te operăm!”.

Şapte intervenţii, mai precis, cu anestezie intra-venoasă: adormeam pe scaun ţinând strâns mâna asistentei şi mă trezeam înconjurată de feţe prietenoase. Când mi-am primit noii dinţişori, a fost o sărbătoare cu lacrimi. Iată, deci, că se poate şi altfel! Culmea, fobia mea a dat înapoi tocmai pentru că acum asociez stomatologia cu o experienţă pozitivă. Acum pot merge la stomatolog împreună cu Alec, sunt relaxată total şi chiar stau cu el în cabinet în timpul procedurilor!

Alina se temea şi ea de stomatologi, aşa că am dus-o la domnul doctor Schally… Fireşte, problemele ei se vor rezolva într-o singură şedinţă, sub anestezie intra-venoasă. Pentru că se poate şi altfel!

O altă însemnare pe această temă: Dono – Sechele stomatologice
… şi încă una, care m-a făcut să tremur. România anului 2008, operaţii pe viu sau cu anestezie pe jumătate. Groaznic.

P.S.: Dacă aţi ajuns aici căutând “fobie de stomatolog” sau “frică de dentist”, încercaţi să vizitaţi site-ul www.dentalfearcentral.org , v-ar putea fi de folos!

Vă recomand cu căldură clinica domnului doctor Schally

Author name:
Discussion:
27 Comments
Newer entries
Older entries