Când l-am cunoscut pe Alec, eram hotărâtă să nu mai locuiesc cu nici un alt bărbat decât cel cu care mă voi căsători. Şi-n timp ce lunile treceau şi mărunţişurile din garderoba mea se înmulţeau prin apartamentul lui din Dristor, devenea din ce în ce mai clar: nu aveam cale de scăpare din dulcea familiriatate şi siguranţa cu care mă înconjura dragostea lui.

Aşadar… ne-am făcut rost de cuib. Un cuib mic şi cald, ca pentru doi porumbei care se aruncă în bătaia vântului, ştiind că pot să rescrie regulile zborului. Că nu toţi îndrăgostiţii se plictisesc unii de ceilalţi după ceva vreme. Că e ceva mai mult la mijloc acolo unde serile sunt pline de mângâieri şi muzică. Noi doi, întotdeauna noi doi, trăind fiecare dimineaţă ca un vis împlinit.

Garsoniera noastră de la Foişorul de Foc are un oblon mare, verde şi multe uşi… iederă pe geamul de la bucătărie (cea mai frumoasă bucătărie din câte am văzut vreodată!) şi pereţi pictaţi special pentru noi în crem dulce şi primitor – culoarea cafelei cu lapte! Razele se strecoară jucăuşe prin deschizăturile oblonului, desenând forme luminoase pe podea… pe mobila noastră în negru şi roşu (Ikea, biensur!)… şi peste umbrele noastre îmbrăţişate. Lucrurile ne sunt împrăştiate peste tot prin cameră şi bucătărie, încă aşteptăm menajera să ne facă curăţenie… se simte de la o poştă că e casă de muzicieni, avem mai multe cabluri şi mufe decât veselă!

Cam aşa arată amintirea unui nou început. O păstrez aici, pentru toate frumoasele începuturi ce vor veni…

E prima mea mutare fără nostalgii.