Pentru mine, guşter = persoană nesuferită, rea, “alunecoasă” – sau pur şi simplu indiferentă. Paradoxal, şopârlele reale sunt mai puţin scârboase decât unii oameni.
soparle
M-au enervat în ultimele zile…
oameni care promit şi sunt departe de a-şi conştientiza responsabilitatea
oameni care greşesc şi nu au puterea să recunoască
oameni care se aşteaptă să fie aşteptaţi mereu
oameni care iau totul de-a gata, servit pe tavă
cei care aleg calea uşoară
“muzicieni” care ştiu mai multe despre funcţiile Antaresului decât despre game şi transpoziţii
“producători” care au uitat… the good old fashioned way
“case de discuri” care sunt mai mult… case de videoclipuri…
ore care se scurg prea încet
oameni care se izbesc de mine pe stradă, se împing şi dau cu coatele, fără să se grăbească undeva
oameni care dau din coate, la fel, şi prin viaţă
oameni care uită de unde au plecat
“artişti” al căror drum nu se mai concretizează în valoare, ci în mii de euro
ore, ore lungi, ani întregi în care aştepţi să se schimbe ceva
drumuri, aceleaşi drumuri care duc mereu într-un zid
prejudecăţi jenante
temeri nefondate
lipsa totală de curaj şi de inspiraţie
lipsa puterii de-a recunoaşte că e nevoie de mai mult…
Şi totuşi există…
oameni care nu mă cunosc prea bine şi se îngrijorează pentru mine când îmi citesc blogul
oameni care ne îmbrăţişează sincer pe stradă
cel puţin o voce care spune “vreau să vă mai ascult”
producători care mai ştiu cum sună o tobă şi altfel decât în VST
case de discuri, out there somewhere, care caută soluţii alternative la căderea liberă a industriei muzicale
o Dana Nălbaru care-i sfidează pe toţi, oferindu-şi albumul gratuit online…
artişti dispuşi să dărâme şi să reconstruiască o scară universală de valori
cântece care sună bine
ziare cu fete frumoase şi îmbrăcate
un haos minunat, departe de aici
un zâmbet sincer şi absolut gratuit pe stradă
amintiri şi idealuri care ne ţin în viaţă
dimineţi cu gust de nectarină proaspătă
îmbrăţişarea iubitului meu, puterea mea de-a merge mai departe
curajul de-a sfida gravitaţia
şi alte legi, mai mult sau mai puţin stupide
un drum deschis pentru noi
muzica… cea care nu moare niciodată.
Pe voi ce vă enervează… şi ce compensează?
ALEXANDRA: I’m real
Va trece multă vreme până să se înţeleagă că a fi un cântăreţ bun înseamnă mai mult decât a avea volum. Multă lume poate să ţipe într-un microfon şi cât de cât corect pe note. Puţini sunt cei care reuşesc să transmită ceva, sau al căror timbru l-ai recunoaşte dintr-o mie.
Va trece multă vreme până să se înţeleagă şi la noi că a fi artist înseamnă mai mult decât a cânta ca un papagal cântece compuse de alţii, fără să aduci nimic în plus, poate doar o coregrafie fancy, pentru că “aşa dă bine”.
M-am simţit jignită când mi s-a spus să iau exemplu de la unul din viitoarele “hituri ale verii”, deoarece piesele mele sunt “praf” pe lângă respectiva melodie. Nici măcar nu mă prind ce cântă de fapt acei oameni, printre vocile sufocate de efecte şi Antares. Sună metalic, nepersonal – şi chiar dacă piesa e drăguţă ca linie melodică, nu mă atinge cu nimic. Şi sunt un om deschis!
Ce încerc eu să fac împreună cu Alec: muzică sinceră de la prima notă până la ultimul retuş. Mixaje şi master-uri curate, pentru că nu am nevoie de artificii digitale ca să cânt. De aceea piesele sună la fel şi în studio, şi pe scenă. De aceea muzica mea e întotdeauna live, oriunde, şi când risc să iasă prost pentru că inginerii de sunet şi-au pierdut exerciţiul de-a face o sonorizare/monitorizare decentă – păi da, dacă toată lumea face playback! Şi aceea îmi fac o mie de nervi când sunt comparată cu nişte fake-uri. Puteţi să spuneţi că sunt oricum, dar măcar sunt reală.
ALEC: What we get isn’t what we payed for
Eu unul sper să nu mai treacă prea multă vreme până când noi (publicul) român să ne obişnuim cu ideea că aşa cum avem dreptul la linişte, pe-o banca într-un parc, tot la fel avem dreptul şi la un sunet bun, fara pitch correction, fie ea live sau pe (backing) track, într-un show la care am plătit un bilet. Sper sa regăsim tupeul de a huidui jepcarii care după fiecare concert, oricum îşi zic pe sub gel sau peste silicoane: “i-am fraierit şi de data asta, le-am luat banii”. Adevărata forţă de a schimba ceva e şi în public. Până atunci nu pot decât să fac acelaşi îndemn ca şi AGW: “Să nu ne lăsăm păcăliţi!”