Azi-noapte am visat-o pe Celine Dion. Mi se făcuse dor de zâmbetul ei; mi-am petrecut dimineaţa citind ultimele ştiri despre ea, răsfoind virtual presă străină – şi mi-am dat seama brusc că am ţinut doar pentru mine, până acum, nişte clipe magice. Multă lume se aştepta să mă întorc de la Nisa cu fotografii din concert şi o recenzie pertinentă… dar cum aş fi putut să vorbesc, când rămăsesem fără cuvinte?

În clipa în care a păşit pe scenă şi am realizat că e acolo, respirând acelaşi aer cu noi, adevărată, în carne şi oase – un şuvoi de lacrimi a început să-mi curgă pe obraji. Plângeam necontrolat, zâmbind în acelaşi timp. Celine era acolo, de o mie de ori mai frumoasă decât în toate fotografiile pe care le strânsesem de-a lungul vremii! Şi când a început să cânte… aerul vibra. “I drove all night to get to you”, spuneau versurile cântecului, pe care le-am simţit mai mult ca niciodată, aducându-mi aminte de miile de kilometri străbătuţi ca să o văd, să o ascult. De anii întregi de aşteptare, când nu credeam c-o să ajung vreodată la un concert de-al ei.

Grandios ar fi un cuvânt potrivit pentru show-ul lui Celine. Deşi nu erau pe scenă decât ea şi muzicienii ei, plus câţiva dansatori din timp în timp. Ecranele uriaşe nu transmiteau decât emoţia pură a artistei, în prim-planuri ideale, ochi şi buze înflăcărate de cuvintele pe care le cântă. După extravagantul spectacol din Las Vegas, Celine s-a întors la rădăcini, la simplitate, demonstrând (poate fără să vrea) că nu are nevoie de nimic mai mult decât ea însăşi pentru a cuceri lumea.

S-a spus iniţial că genialul Jean Jacques Goldman se va ocupa de segmentul francofon al turneului; ei bine, pe lângă faptul că nu a apărut la concert să interpreteze împreună cu Celine clasicul “J’irai ou tu iras”, a lăsat şi o dezordine completă în playlist. Dar n-a contat! Chiar dacă a cântat toate “hiturile la standarde americane” de care ne-am săturat cu toţii, vocea ei a sunat magnific, aşa că… orice greşeală din partea Sony Music se iartă.

Când a început piesa “My Love”, un stadion întreg a tăcut ca prin minune. Ne făceam semne unii altora, şşşştttt, degete tremurând aşezate peste buze, aer parfumat de mare şi vise… vocea aceea, din altă lume, răsunând a capella peste o mie de inimi. Ceva se frânge în sufletul lui Celine de fiecare dată când cântă piesa asta, se simte, chitările şi percuţiile în forţă vin să umple golurile din gânduri, povestea ei e aşezată pe note, de fiecare dată mai sincer.

Abia la ultimele piese am reuşit să mă apropii. În rochiţa ei aurie, cu picioarele superbe urmând ritmul energicului “River Deep, Mountain High”, Celine cânta ca şi cum ar fi prima şi ultima oară. Cânta pentru mine, doar pentru mine – şi pun pariu că asta simţea fiecare om de pe acel stadion. Ultimele minute s-au consumat ca prin vis, ea în rochia lungă neagră, şoptind “My heart will go on and on…”, cu lumea la picioare, cu mii de suflete la picioare, cu drumurile deschise înainte. A încheiat, atipic, cu “Pourque tu m’aimes encore”, spunând “Bon soir, Nice!” ca o sentinţă, în timp ce eu număram lunile (poate anii) care vor mai trece până s-o văd din nou.

A fost un privilegiu rar, visat şi aşteptat atât de mult, împărţit cu sufletul meu pereche şi încheiat prea repede. Ce înseamnă o oră şi jumătate faţă de un ocean de gânduri? E doar prima oară când am văzut-o pe Celine în concert, ştiu, iar data viitoare vom fi în primul rând, zâmbindu-i de aproape…

* Foto: Noemixxx