“Am început de mic să inventez poveşti. Poveşti din care zânele erau date afară în şuturi de către femei protective şi bărbaţi frumoşi. Cu măiestrie-mi aşezam cuvintele în versuri, de-a lungul portativului de care eram fascinat. Prietenii cei mai buni îmi erau creionul şi hârtia, şi locul cel mai fain de joacă era tărâmul imaginaţiei, îngrădit doar de scalpul acoperit de şuviţe blonde.

Credeam că lumea este tot ceea ce văd şi că e toată bună. Credeam că pot să-i fiu mereu prieten. Eram doar un copil fără de nume.
Şi îmi doream să cresc, să fiu ca toţi acei oameni înalţi pe care arzător doream să-i întâlnesc.

Îmi tot scriam povestea şi o cântam în scări de bloc, pe timp de ploaie, în faţa băncilor pline de-admiratori, scăldate de palpabile, inofensive raze de soare, pe cărarea înconjurată de maci zâmbitori, umbrită de frunzele nucilor sub care mă adăposteam din când în când. Mi-amintesc şi acum ziua în care mi-am mânjit pentru prima dată inocenţa, încercând să le răpesc roadele.

De atunci mi-am cântat povestea pe străzile pe care nimeni nu te vede, pe cele unde nimeni nu te-aude, apoi de-a lungul celor unde oamenii te uită. Am păşit curajos pe punţile strâmte şi fragile ale încrederii, crescând până la înălţimea celor ce mi-au încurajat greşelile spre a mă prăbuşi mai repede în golul lumii lor, înşelându-mi aşteptările. Mă luam la trântă cu împotrivirile celor mulţi, ce mă privau de entuziasm. Acum, în mare parte, le ignor. Şi pe deţinătorii lor, deopotrivă. Tot ei sunt cei ce mă doresc perfect, deşi unii vor afirma altceva. Mă vor la timp, la timpul lor, atunci când au nevoie de vreo parte din mine, când poftele lor devin neînfrânate şi gata să mă-nghita într-o clipă. Şi dacă nu mă vor perfect, cel mai probabil şi dezamăgitor e gândul că nu mă mai vor deloc.

Însă acum, copilul ăsta este mai înalt şi are-un nume. Şi celelalte binecuvântări primite-odată cu acesta. Şi este încă, poate în mod surprinzător, un copil bun, prea bun pentru mulţi dintre cei care-l cunosc, cei care-l vor, cei care-l cheamă. Încă acordă-ncredere, însă atât cât se cuvine, iubeşte profund făr’ a primi nimic în schimb, îşi poartă-n continuare curiozitatea spre extreme.
Cele mai bune prietene îi sunt câmpurile de editare. Pe ele se dezlănţuie, aleargă, dansează, urlă, tresare şi le udă cu lacrimi, mulţumită celor ce îl fac să plângă.

Acolo se nasc strugurii savuroşi din care se prepară vinul alb ce-i ţine companie în fiecare seară de vineri, până în ziua-n care îl va împărţi cu cineva care să-i returneze dragostea în cantităţi iresponsabile. Nu mai permite nimănui să facă sex cu talentul, frumuseţea ori cu inteligenţa lui, nu mai răspunde la telefon amăgirilor, nu le ascultă nici măcar mesajele vocale lăsate în căsuţa prăfuită.
Simte ca se iroseşte şi îmbătrâneşte mai repede decât ar trebui într-un oraş în care se perindă doar sufletele adormiţilor lumii acesteia.
Şi-a propus să facă tot ce-i stă în putinţă pentru a-l părăsi, ca pe un vis urât uitat în zorii unei zile însorite şi să se-ndrepte cu tot ce a mai rămas bun în el către metropola unde, îmbrăţişat de semeni uimitori, îşi va regăsi casa.

Încă mai scriu poveşti. Poveşti în care tu te regăseşti.”

Iulian-Anton Brudiu

Pe tine ce te face uimitor? E vorba despre o culoare? Este vreun sunet sau un acord? Vreo scamatorie? Succesul dobândit la job? Un tic verbal sau un anume gest? Uimeşti prin aspectul tău? Numărul de cuvinte pe care le ţii minte? Viteza cu care străbaţi pe bicicletă străzile aglomerate? Colecţia ta de lacrimi? Puterea de convingere? Descărcările necontrolate de bună dispoziţie?

Acordă-ţi timp de cercetare şi descoperire a lucrurilor care te fac uimitor şi Iulian va scrie despre tine în cadrul următorului său proiect literar. Simte-te liber sa faci toate aceste lucruri cunoscute, scriind sau trimiţând la iulian_brudiu@live.com un filmuleţ cât mai grăitor.

Mai mult, vei putea apărea alături de alţi oameni uimitori într-un pictorial memorabil.

Fii uimitor!

Bineînţeles, am dat link-ul pe unde am putut, pe Twitter în special – şi m-am trezit cu comentarii de genul “pune şi tu mâna pe literatură serioasă”, dar asta nu mai contează

E fantastic cum ne pot impresiona lucrurile simple, chiar dacă nu sunt scrise a la Marques, chiar dacă n-au pic din misterul lui Kafka, chiar dacă sunt poveşti pe care le-ar fi putut trăi oricine.

A nu se înţelege că “Love Fool” nu e bine scris, doar că e un roman colectiv şi breşele de stil îşi fac loc.

E un capitol numit “Răţuşca”, ăsta mi-a plăcut mie în special, care mă face să plâng la fiecare recitire. Când am nevoie de-o repriză sănătoasă de plâns şi apreciat zâmebtul apoi, citesc “Răţuşca”

“(…) E greu să-mi amintesc ce m-a impresionat prima dată la ea, pentru că ştiu că m-au impresionat toate lucrurile legate de ea: era slabă şi delicată, cu doi ochi ireal de mari şi căprui, cu o gură mică şi tăcută, cu nişte blugi negri strâmţi şi o geacă exagerat de mare, şi cu o seriozitate care contrasta puternic cu chipul ei de copil. Era serioasă, prieteni!, serioasă! Iar eu, DJ-ul liceului, rapperul cu versuri ciudate şi cu haine cool, eu nu eram pentru ea. Eu eram prea trendy şi lăudăros pentru ea (…)

Nu doar o iubeam, mi-era drag tot ce făcea. Cum se uita la mine când îi povesteam câte în lună şi în stele, cum mă privea (serios!) după ce o sărutam, cum mergea ea, cu pasul legănat, ca o răţuşcă, cum mă ţinea de mână, cum mă strângea în braţe. Atunci, ca şi acum, ea reuşea să scoată ce e mai bun în mine. Iar eu am reuşit, pentru prima dată în viaţa ei, să o fac să râdă în hohote, şi să-şi trăiască viaţa, să aibă curaj să se deschidă lumii (…)”.

Citeşte Love Fool Book!

Lumea mă ştie cu zâmbetul pe faţă, de dimineaţa până seara… că doar e arma cu care am învăţat să sfidez problemele.

Şi totuşi… am momentele mele în care mă simt “şoarece de studio”, “şoarece de birou”, sufocată sub teancurile de hârtii virtuale de care trebuie să am grijă, cu ochii prea obosiţi ca să mai corectez articolele pentru TWP, cu sufletul dedicat după ceas şi muzica făcută mereu în contratimp. Prea obosită ca să mai chiţăi pe note…

Mă lupt cu oraşul, cu aerul condiţionat, cu metroul, cu fast-food-urile, cu fast forward-urile vieţii, jucându-mă cu secundele măsurate în zâmbet până voi ajunge acasă… şi atunci mă simt uneori “şoarece patetic”, pentru că adorm extenuată după o alergarea de 24 de ore pentru o bucăţică de brânză.

Mă simt “şoarece de Bucureşti” când marea mă cheamă, iarba şopteşte “fugi cât mai departe” şi eu sunt atât de ancorată în realitatea gri de beton încât nu pot face niciun pas. Când sunt ocazii să cumpăr vise cu discount la iarbă verde şi eu stau blocată printre blocuri, cu dorul de ducă uscându-mi-se pe botic, mă simt “şoarece mic şi neputincios”.

Sunt câteodată “şoarece suprarealist”, haios pentru unii şi admirabil pentru cei care mai aleargă… pentru că văd bucuria clipelor şi întind lăbuţele spre lumină, spre tot ce dulce şi drag, în timp ce alţi şoareci se antrenează să fie mai rapizi decât mine, ca să ajungă la “caşcaval”.

Nu pot nega, sunt un “şoarece fericit” când zâmbesc cu toţii dinţişorii, când ascunzătoarea mea mică ocroteşte mai multă iubire decât poate duce lumea, când picioruşele mele lasă urme mici şi sigure în praful oraşului… mă îndrept spre linişte, cumva, poate nu azi, dar e mi-e clar că sunt pe drumul cel bun…

“Şoarecii” ca mine au urechile mai mari şi mai pufoase, să audă mai bine muzica din suflete. Sper că nu sunt o specie pe cale de dispariţie…

De-ar fi la fel de uşor să construieşti oamenii şi poveştile de la zero, să le desenezi emoţiile în culori

Să-i faci să te iubească pentru ceea ce eşti, nu pentru ce-ai putea să fii

Să vadă în paşii tăi noi începuturi…

De-ar fi atât de simplu să-ţi prinzi visele în palmă, să nu mai cauţi umbre ci împliniri

Să fii tu însăţi, cu capul sus, fata dintr-o fotografie

Norocoasă că ai ajuns să te cunoşti.

Laura’s Flickr