“The demo recording sessions started in 1994 at Ballard’s home studio and included only Morissette and the producer, who recorded the songs as they were being written. Ballard provided the rough tracks, playing the guitars, keyboards and programming drum machines, and Morissette played harmonica. The duo sought to write and record one song a day, in twelve- or sixteen-hour shifts, with minimal overdubbing later. All of Morissette’s singing on the album respects that rule, and it was recorded in one or two takes each. The tracks that were redone later in a professional studio use the original demo vocals.” (Alanis Morissette, Jagged Little Pill – 1995)

Mă întreb… câţi muzicieni români ar fi în stare să facă asta, să se închidă în studio cu gândurile lor, faţă în faţă cu umbrele şi emoţiile care i-au urmărit anii întregi, şi să compună “la program”, cu sufletul pe tavă? Câţi ar fi în stare să-şi cânte demo-urile perfect, fără ajutorul găunos al Antares-ului, atât de perfect încât track-urile să rămână cele finale pentru album? Câţi caută autenticitatea, nu trend-ul, câţi urmăresc nu un hit, ci o carieră?

“She Wolf” is the first single from Shakira’s October album, which she recorded during a series of 12-hour-a-day sessions mostly in the Bahamas with John Hill (known for producing Santigold’s self-titled debut), Pharrell and other collaborators. She jokes she spent so much time locked away without daylight, “that’s probably why I turned into a she wolf.” But the hard work helped transform her sound from the slithery Latin-tinged pop of “Hips Don’t Lie” to something more glitchy, buzzing and fiercely danceable.(Shakira – She Wolf, single – 2009)

Păi da, cam aşa se face un album, urcând mai mult cu fiecare piesă, descoperindu-te şi reinventându-te, nu folosind aceleaşi instrumente şi aceleaşi teme, uşor schimbate, ca să păstrezi “sound-ul cool”. Sound-ul e în claritate, în melodicitatea emoţiilor, în felul în care “apeşi” cuvintele pe aer, în clapele acelea care-ţi sună în minte zile în şir.

Hit-ul e cel pe care mii de oameni îl vor asculta pe plaje, la frappe-uri, când fac dragoste, când conduc pe drumuri de munte, cu aceeaşi plăcere… pentru că inima lor vibrează la unison cu muzica ta. Ştii, un hit chiar NU e piesa aceea cu difuzări aranjate în heavy rotation, ale cărei versuri ajungi să le ştii pe de rost chiar dacă sunt imbecile şi cântate într-o engleză de baltă.

Eu… visez la libertatea şi timpul dăruit nopţilor de studio, visez la albumul nostru, pe care-l vom face şi dacă ajung să donez sânge de 14 ori pe zi… şi dacă ajung să folosesc aerul condiţionat pe post de soundscape… şi dacă lumea toată ne stă împotrivă. Pentru că m-am săturat să ţin în mine poveşti, să-mi sufoc emoţiile în vreme ce “artişti” adevăraţi îşi rezumă marea moştenire în patru versuri de doi lei.

Greşesc visând la nişte muzicieni care să se gândească întâi la muzică şi apoi la bani? La o casă de discuri care să fie în stare să marcheteze un produs discografic normal într-o lume pe dos? Nu ştiu, fără să vreau mai pun mâna pe câte-un Rolling Stone şi văd că nu sunt singura nebună din lume. Fără să vreau, îmi întind aripile mereu mai sus.

Vreau albumele acelea ca-n poveşti, cu poveşti, desprinse din viaţă şi nopţi nedormite în acorduri de chitară. Şi pentru că n-am lăsat niciodată un vis să-mi moară sub pleoape, voi face asta realitate. Îmi promit.