Sunt momente când mi se pare absolut sick societatea în care trăim: nu există respectul pentru artă, pentru artist, suntem toţi nişte visători fără cauză şi-ar trebui să ne îngropăm esenţa în conturi umflate, să ne anesteziem cu parfumuri scumpe şi şedinţe la spa, să redefinim succesul după aprobările vreunui şef capitalist… să ne luăm casă şi maşină, că altfel am trăit degeaba.
Mi se rupe sufletul când văd oameni talentaţi trecând prin viaţă cu certitudinea că “din muzică nu se pot face bani“, îmi vine să mor când simt vibrând toate cântecele ce poate nu vor fi scrise vreodată… Trăim pe fugă, visăm pe ascuns şi visele ni se usucă pe buze. La ce bun?
Măcar de la sfârşitul unei zile “ca la carte” (după cărţile zilelor noastre, care ne învaţă doar reţeta succesului prefabricat, nu şi curajul de-a căuta fericirea), ai putea spune cu mâna pe inimă SUNT FERICIT.
Avem reclame care ne recomandă soluţii anti-stress, avem campanii electorale sufocante şi depresii scrise cu caractere uriaşe pe faţadele clădirilor. Eu n-am văzut încă nicio reclamă care să te întrebe “Ce ai făcut astăzi pentru fericirea ta?” sau “Îţi urmezi cu adevărat vocaţia?”.
Pot număra pe degetele de la o mână oamenii pe care-i văd zâmbind pe stradă, casierele amabile, şoferii relaxaţi cu Norah Jones pe repeat, colegii care au urmat liceul/facultatea pe care şi-o doreau şi nu pe cea “de viitor” recomandată de familie, artiştii care au curajul să fie ei înşişi într-o lume ca asta.
Mă încăpăţânez să fiu excepţia, să fim noi împotriva nebuniei şi-a regulilor impuse, să-mi rup sufletul în două zi de zi până voi fi reuşit să trăiesc visând (sau să-mi trăiesc visele), să fiu tot ce-mi doresc şi niciodată mai puţin decât pot fi.
Banii, crizele, apăsarea asta nefirească a societăţii, presiunea de-a consuma înainte de-a fi consumat, clipele pe fast-forward, nimic nu mă atinge cu adevărat. Vreau să pot răspunde “totul” când aud întrebarea aceea despre fericire…
* PS: “Do anything, but let it produce joy. Do anything, but let it yield ecstasy” – Henry Miller