Am recâştigat cele mai preţioase lucruri din lume, libertatea de-a cânta, de-a crede în mine, în noi… fericirea. Am o casă mare şi goală, iubitul care mă înţelege dincolo de cuvinte, un pisoiaş negru cu blana moale, valuri de cântece la picioare. Din camera cealaltă se aud acordurile a ceea ce probabil va fi noul nostru single. Zâmbesc… pentru că sună viu, complet – şi nici măcar nu are încă tobe ori viori. Sunt doar tonurile subtile de chitară, care se furişează pe sub piele, cu ecouri în şoapte… doar ritmul interior al cuvintelor despre iubire, al unui cântec renăscut din iubire. Nu e nimic mai sus de-atât… şi lumea de dincolo de ziduri nu ne poate atinge azi. În cuibul cald al inimii mele creşte un cântec.
Tag: fericire
Sunt momente când mi se pare absolut sick societatea în care trăim: nu există respectul pentru artă, pentru artist, suntem toţi nişte visători fără cauză şi-ar trebui să ne îngropăm esenţa în conturi umflate, să ne anesteziem cu parfumuri scumpe şi şedinţe la spa, să redefinim succesul după aprobările vreunui şef capitalist… să ne luăm casă şi maşină, că altfel am trăit degeaba.
Mi se rupe sufletul când văd oameni talentaţi trecând prin viaţă cu certitudinea că “din muzică nu se pot face bani“, îmi vine să mor când simt vibrând toate cântecele ce poate nu vor fi scrise vreodată… Trăim pe fugă, visăm pe ascuns şi visele ni se usucă pe buze. La ce bun?
Măcar de la sfârşitul unei zile “ca la carte” (după cărţile zilelor noastre, care ne învaţă doar reţeta succesului prefabricat, nu şi curajul de-a căuta fericirea), ai putea spune cu mâna pe inimă SUNT FERICIT.
Avem reclame care ne recomandă soluţii anti-stress, avem campanii electorale sufocante şi depresii scrise cu caractere uriaşe pe faţadele clădirilor. Eu n-am văzut încă nicio reclamă care să te întrebe “Ce ai făcut astăzi pentru fericirea ta?” sau “Îţi urmezi cu adevărat vocaţia?”.
Pot număra pe degetele de la o mână oamenii pe care-i văd zâmbind pe stradă, casierele amabile, şoferii relaxaţi cu Norah Jones pe repeat, colegii care au urmat liceul/facultatea pe care şi-o doreau şi nu pe cea “de viitor” recomandată de familie, artiştii care au curajul să fie ei înşişi într-o lume ca asta.
Mă încăpăţânez să fiu excepţia, să fim noi împotriva nebuniei şi-a regulilor impuse, să-mi rup sufletul în două zi de zi până voi fi reuşit să trăiesc visând (sau să-mi trăiesc visele), să fiu tot ce-mi doresc şi niciodată mai puţin decât pot fi.
Banii, crizele, apăsarea asta nefirească a societăţii, presiunea de-a consuma înainte de-a fi consumat, clipele pe fast-forward, nimic nu mă atinge cu adevărat. Vreau să pot răspunde “totul” când aud întrebarea aceea despre fericire…
* PS: “Do anything, but let it produce joy. Do anything, but let it yield ecstasy” – Henry Miller
Stau pe un fotoliu moale, cu genunchii strânşi, cu pleoapele apăsate de greutatea fardului violet… Sunt obosită după o zi lungă şi frumoasă, cu degetele alunecând pe taste aproape în ritmul muzicii.
Nu ştiu să scriu acum despre altceva decât despre fericire, despre moliciunea atingerilor lui, despre mirosul de dragoste pe care-l poartă fiecare colţişor din casă.
E o duminică precum oricare alta, poate, sau doar una din cele ideale, cu el făcând un mic jam session cu Marius în camera cealaltă şi eu punându-mi bucăţelele de vis pe hârtie virtuală.
Anca s-a întors din Amsterdam cu poveşti ce-mi stârnesc dorul de ducă… Am însă aripile legate la spate şi un vânt nemilos ce suflă prin conturi, aşa că amânăm mutatul viselor în realitate.
E doar o zi în care fug de griji şi statistici, o zi cu sărutări de ciocolată şi note de blues, cu inima bătând în tempo-ul inimii lui…
E doar o zi în care învăţăm să respirăm la fel, să ne respirăm dragostea secundă după secundă, să ne bucurăm de ceea ce suntem dincolo de barierele prezentului. Cuvintele astea îmi pictează un zâmbet pe chip. Sunt fericită…