Ce văd ieri în raionul de muzică al unui hypermarket bucureştean? Topul de vânzări avea pe locurile 1, 2, 3, 4, 5… şi aşa mai departe discuri ale Mădălinei Manole. Albume de colecţie din anii ’90, pe care, dacă mi le-aş fi dorit cu câteva săptămâni în urmă, nu le-aş fi găsit nici în cele mai obscure magazine de CD-uri.

Peste noapte, sunt toate bestseller-uri – şi paraziţii de distribuitori s-au grăbit să “bată fierul cât e cald” şi să facă stocul, tocmai din albumele pe care odinioară nu le-ar fi pus sub nicio formă pe rafturile lor. Cam acelaşi lucru s-a întâmplat şi la moartea lui Michael Jackson, când toată lumea a devenit brusc fană a regelui pop şi a uitat să mai pirateze de pe DC++, preferând să joace corect, în memoria idolului pierdut.

Ceva îmi scapă, însă: de ce sunt ACUM mai valoroase înregistrările Mădălinei, de ce e “trendy” să cumperi muzica unui om pe care l-ai uitat cât timp era în viaţă, iar acum că nu mai e, amintirea trebuie adusă la rang de artă?

Singurul lucru care mă pot gândi e că masele astea derutate, care lasă în urmă la moarte doar un copil-doi şi câteva credite neachitate, sunt fascinate de idee că un artist trecut în nefiinţă lasă o moştenire vie…

Numele lui nu va fi uitat peste o generaţie sau două, numele lui e prezent pe albume, pe postere vintage, în paginile unor reviste care nu mai există decât în arhive. Vocea şi cântecele unui artist care a contat la un moment dat au atins milioane de inimi, lăsând o amprentă nepreţuită în vieţile oamenilor, însoţindu-le clipele de fericire, colorându-le tristeţea…

Trist, dar adevărat: aceste mase influenţabile nu jelesc omul, ci lucrurile pe care nu le vor avea niciodată. Onoarea, demnitatea, arta, o moştenire mai presus de sânge şi averi. Prin urmare, va mai dura ceva până să-i părăsească fascinaţia pentru momente sumbre, până să nu mai aştepte cu sufletul la gură porţia de tragedii de la ora cinci şi până vor învăţa că artiştii trebuie cinstiţi, nu comemoraţi…