Îţi vine să crezi sau nu, într-o industrie dominată de compromisuri şi uniformizată de lipsa de originalitate, unii oameni mai fac şi Muzică. Cultură. Cântări cu sufletul în palme.

Unii muzicieni refuză urbanismul rimelor contemporane şi pun pe note cuvintele lui Shakespeare, ale lui Eminescu, ale lui Rimbaud, ale poetesei Louise Labe…

EI sunt mai mult decât o trupă, mai mult decât o mişcare cultură, mai mult decât deschizători de drumuri. EI, Rock Filarmonica Oradea, sunt un spirit.

Poate nu ţi-ai fi închipuit că există un compozitor suficient de curajos încât să pună pe muzică toate cele 154 de sonete ale lui Shakespeare şi să le îmbrace simplu şi dulce în acorduri de chitară şi flaut, ca şi cum trubadurii le-ar fi cântat şoptit la o serată pentru nobili.

Poate nu ţi-ai imagina vreodată cum sună Eminescu în variantă rock, sau cum “Replici” poate deveni coloana sonoră a poveştii tale de dragoste, atât de completă şi… actuală.

După un weekend cu Rock Filarmonica, cuvintele m-au părăsit. Sunt mută de admiraţie, sufocată de mândrie că îi cunosc de atât de aproape, că uneori vocea mi se împleteşte cu a Alexandrinei sau cu acordurile d-lui Chelu. Că îi pot privi în ochi ştiind că n-am cântat niciodată altceva decât mi-a cerut sufletul. Că am auzit cuvintele magice, “haideţi să facem un disc împreună“. Dar despre asta, cu o altă ocazie… vă las cu cea mai frumoasă muzică românească:

P.S.: Despre Rock Filarmonica am mai scris aici, aici şi aici.

Şi un articol emoţionant despre Florian Chelu, “Omul, nu artistul”, scris de George Bălan: http://georgebalan.wordpress.com/2009/04/25/florian-chelu-omul-nu-artistul/