Cum se face că tot ce preiau românii ajunge praf şi pulbere? Cam toate brand-urile celebre aduse la noi s-au “românizat”, în sensul cel mai rău al cuvântului. Am văzut asta întâmplându-se cu Ikea, acum am constat pe pielea mea şi lipsurile din Hard Rock Cafe. Local cu reputaţie afară, la noi e un restaurant unde se mai şi cântă, mult sau puţin – nu contează, cu o sonorizare oribilă la care nu comentează nimeni nimic.

L-am avut pe NMC la sunet aseară, dar tot degeaba, s-a chinuit să păstreze esenţa din cele trei piese ale noastre… asta în ciuda boxelor prost calibrate, a mixerului dat peste cap de dinainte, a microfonului care numai ok pentru voce nu era.

Alec a fost minunat alături de Trond Holter… solo-ul din “Stranded” really rocked, în ciuda faptului că el nu auzea ce cântă. Stăteam nemişcată în lateralul scenei, sorbindu-i fiecare notă… a fost şi este “ce trebuie”, unul dintre puţinii care ar fi făcut faţă provocării de-a cânta cu un chitarist atât de experimentat. Adi a fost în largul lui la tobe, cred că ar trebui să facă asta mai des… şi credem (ca multă lume, de altfel!) că e timpul să avem alături de noi şi un basist.

Învăţăm, învăţăm din dezamăgirile mici, din deciziile proaste… am cântat cu tot sufletul şi publicul a perceput mai puţin de jumătate din dăruirea noastră. Am cântat cu tot sufletul şi cu inima cât un purice că se fac microfonii, sau că e ampul prea tare, sau că nu ne auzim unii pe alţii sau propriile instrumente în monitoare.

Învăţăm, tragem aer în piept, mergem mai departe. Playlist făcut în grabă – asta iese din vocabularul nostru; cântat în Hard Rock Cafe – never ever again; lăsat pe alţii să decidă în locul nostru – no way; soundcheck pe fugă – not in a million years.

Ca mică paranteză, cred că şi Trond Holter (asemeni lui Steve Vai acum nişte ani) a plecat cu un gust amar din ţara asta. E inacceptabil să-i pregăteşti omului un amplificator ca de jucărie şi să-l goneşti de pe scenă la ora 12.00 pe motiv că “dom’le, ne pleacă clienţii, ei au venit să mănânce”. E la fel de jenant să apari în cabina lui înainte de show (rock show, remember?!) şi să-i propui să cânte… Depeche Mode sau Enrique Iglesias.

Trecând peste toate, cele 6 minute în care a cântat cu Alec au meritat tot chinul. Pentru aşa ceva merită să continuăm. Indiferent cât de greu e să înghiţim şi să trecem peste astfel de momente.

Acum aşteptăm un concert special, doar al nostru, unde să sune aşa cum v-am obişnuit… cristal. De mâine începem să-l punem la cale, să căutăm un loc unde să ne putem desfăşura, unde oamenii să fie interesaţi de muzică şi de calitate, unde să cântăm cu inima, lăsând lucrurile să plutească, firesc… fără griji, fără stress, fără tâmpenii care ne distrug inspiraţia şi încrederea. Ne vedem data viitoare!

P.S. (sau vestea bună): Suntem finalişti la Battle Of Songs!

şi… mulţumim Alex Ciochia (Radio Lynx) pentru încurajări.